LOC ~uri n. 1) Punct sau porțiune determinată în spațiu. ◊ A lua ~ a se așeza. A-și face ~ a-și croi drum. A face (cuiva) ~ a se da la o parte pentru a trece sau a se așeza cineva. A ține ~ul a înlocui pe cineva. A umbla din ~ în ~ a umbla dintr-o parte în alta. Din capul ~ului de la început. A se opri în ~ a se opri brusc. A-i sta cuiva mintea în ~ a nu putea judeca; a rămâne buimac; a se buimăci. A-i veni inima la ~ a-i trece frica; a se liniști. A pune pe cineva la ~ul lui a pune pe cineva la punct. La un ~ împreună; laolaltă. Pe ~ a) pe aceeași porțiune de teren; b) acolo unde se află cineva sau ceva; c) imediat; îndată. A sta pe ~ a nu merge mai departe; a se opri. Peste tot ~ul în toate părțile; pretutindeni. Pe unele ~uri unde și unde; pe alocuri. A rămâne (sau a sta) ~ului a rămâne nemișcat; a se opri. A-și afla ~ul a se stabili undeva. A nu-și (mai) afla ~ul a nu avea astâmpăr; a fi agitat. A veni (sau a se duce, a trimite) la fața ~ului a veni (sau a se duce, a trimite) acolo unde s-a petrecut ceva. Pe ~ repaus! comandă militară în urma căreia soldatul ia o poziție liberă, rămânând însă nemișcat. A o lua (sau a porni) din ~ a pleca de undeva. 2) Bucată de pământ, rezervată special pentru ceva. ◊ ~ de casă teren pe care urmează să fie construită o casă. ~ de pășune bucată de pământ necultivat, unde sunt păscute vitele. 3) Întindere mare de pământ, având anumite caracteristici specifice; regiune; meleag; ținut. ~uri mlăștinoase. 4) Localitate, regiune, țară în care s-a născut cineva sau de unde își trage originea. ◊ (A fi) de ~ (sau din partea ~ului) (a fi) de baștină; a fi din regiunea dată. 5) Spațiu ocupat de cineva sau de ceva. ◊ ~ de muncă instituție sau întreprindere în care o persoană își desfășoară activitatea. 6) Funcție deținută de o persoană într-o instituție, întreprindere sau organizație; post; serviciu. ◊ Are un ~ bun are un serviciu bun. 7) Situație socială a unei persoane. 8) Situație favorabilă; moment potrivit; ocazie; prilej. ◊ A avea ~ a se întâmpla; a se produce. 9) Fragment într-o scriere unde a apărut o informație sau o relatare. 10): În ~ de... (sau în ~ul... ) indică o înlocuire, o substituire. În ~ să... (sau de a... ) indică opoziția între două idei. /<lat. locus

unde scrie? expr. prin care se arată refuzul cuiva de a da crezare spuselor cuiva sau de a da curs unei cereri, unei somații etc.

cáuc n., pl. e (lat. caucus, cupă). Vest. Căuș orĭ lingură mare de luat lichide orĭ făină. E un cuv. neauzit de mine, și de aceĭa nu-s sigur de acc. În rev. I. Crg. 2,210, e un ex. fără acc.: ĭa cu caucu apa din găleată. În Univ. 24,4,37; 12,4, e o coresp. din Dolj, unde scrie căúc, și atuncĭ are altă orig. V. chepcea, cĭorbalîc, polonic.

Cantacuzen m. celebră familie greacă, dete Constantinopolii un împărat în persoana lui IOAN CANTACUZEN, care fu detronat de ginerele său Ioan Paleologul (1341-1354), se retrase apoi într’o mânăstire unde scrise istoria timpului său (1320-1357).

Pellico (Silvio) m. poet italian întemnițat 9 ani la Spielberg, în Austria, unde scrise: închisorile mele (1789-1854).

MIGĂLI, migălesc, vb. IV. Tranz. A lucra încet, cu răbdare și cu minuțiozitate. Lua calapodul sau pantoful pe care pînă atunci îl migălise. ARDELEANU, D. 64. Dan... migălea fiecare frază și-și tortura capul pentr-un epitet. VLAHUȚĂ, O. A. 261. ◊ Absol. Se așeza la masa de scris unde migălea cu necurmare pînă la douăsprezece. C. PETRESCU, C. V. 142. – Variantă: migăi (CREANGĂ, P. 6, DONICI, F. 19) vb. IV.

SOMAȚIE, somații, s. f. Acțiunea de a soma; invitație prin care se pune cuiva în vedere într-o formă imperativă (și sub amenințare de consecințe) să facă (sau să nu facă) ceva. La izbucnirea mulțimii răspunse o nouă somație ascuțită, pătrunzătoare, de trompetă, care vestea prelung moartea. CAMIL PETRESCU, N. 22. Ușa de sus, zăvorîtă; o somație, două, a treia. C. PETRESCU, C. V. 331. ♦ Ordin scris, emanat de la o autoritate, prin care se ordonă cuiva să execute un lucru. Am intrat practicant la o percepție... unde scriam teancuri de somații galbene. I. BOTEZ, ȘC. 62. Moșia era scoasă în vînzare, [proprietarul] avea un teanc de somații pe cap. VLAHUȚĂ, O. A. 273. – Variantă: (învechit) somațiune s. f.

loc sn [At: (a. 1521) HURMUZAKI XI, 843 / Pl: ~uri, (înv) ~ure / E: ml locus] 1 Punct sau porțiune determinată în spațiu. 2 (Gmt; îs) ~ geometric Linie plană ale cărei puncte au aceeași proprietate. 3 (Gmt; îas) Totalitate a punctelor dintr-un spațiu definite printr-o singură proprietate geometrică. 4-5 (Grm; îs) Adverb de ~ sau (complement) circumstanțial de ~ (Adverb sau) complement circumstanțial care arată locul (1) unde se petrece o acțiune, punctul de plecare, direcția și limita în spațiu a unei acțiuni. 6 (Grm; îs) (Propoziție) circumstanțială de ~ Propoziție care arată locul (1) în care se petrece acțiunea din propoziția regentă. 7 (Reg; îlav) De ~ Imediat. 8 (Reg; îal) Din timp. 9 (Îlav) De pe (sau din) ~ De acolo de unde se află cineva, stând nemișcat, fără a se deplasa. 10 (Îe) A o lua (sau a o rupe, ori a porni) din ~ A pleca de undeva. 11 (Reg; îae) A începe o activitate. 12-13 (Îe) A(-i) sări inima din ~ A simți brusc (o mare frică sau) o emoție intensă. 14 (Îlav) Din ~ în ~ (sau dintr-un ~ într-altul) Încoace și încolo. 15 (Îal) La anumite intervale în spațiu. 16 (Îlav) În (sau pe) ~ Pe aceeași bucată de pământ unde se află cineva sau ceva. 17 (Îal) Neclintit. 18 (Îal) Imediat. 19 (Reg; îe) Minte de se opresc apele (sau de stă soarele) în ~ Se zice despre cineva care spune minciuni foarte mari. 20 (Rar; îe) A nu-l prinde vremea în ~ A fi foarte ocupat. 21 (Reg; îe) A sta în ~ (de cineva) A fi împiedicat de la o acțiune. 22-23 (Fam; îe) A-i sta mintea în ~ A nu mai înțelege nimic. 24 (Îae) A rămâne foarte mirat. 25 (Îe) A bate (pasul) sau (a sta) pe ~ A nu progresa. 26 (Îe) A sta pe ~ A se opri. 27 (Reg; îe) A sta pe ~ ca turta-n foc A sta nemișcat. 28 (Pex; reg; îae) A nu acționa. 29 (Îe) A ține (ceva) pe ~ A împiedica să se dezvolte. 30 (Îe) Pe ~ repaus Comandă militară indicând ieșirea din poziția de nemișcare a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere, fără a se deplasa din loc. 31 (Îlav) La ~ Acolo unde era mai înainte, unde stătea de obicei. 32 (Îvp; îe) A nu avea capul la ~ A fi zăpăcit. 33 (Fam; îe) A face la ~ A reface. 34 (Fam; îe) A-i veni inima (sau sufletul) la ~ A-și reveni dintr-o sperietură, o emoție etc. Si: a se liniști. 35 (Fam; îe) A-i veni mintea (sau mințile) la ~ A se cuminți. 36 (Pex; îae) A se maturiza. 37 (Rar; îe) A-i veni fața la ~ A-și recăpăta expresia sau înfățișarea firească după o emoție puternică, o boală etc. 38 (Mil; îe) La ~ comanda Comandă prin care se revine asupra unui ordin dat anterior. 39-40 (Fam; îae; șîe la loc mișcarea) Comandă prin care se revine (asupra unei dispoziții sau) asupra unei mișcări greșite. 41 (Fam; îe) A pune (pe cineva) la ~ul lui A da cuiva o lecție de bună-cuviință. 42 (Îlav) La un ~ Împreună. 43 (Înv; îe) A sta la un ~ cu cineva A conviețui. 44 (Îvp; îe) A sta grămadă (sau roi) (la un ~) A se îngrămădi. 45 (Îrg; îe) A ține la un ~ A fi uniți. 46-47 (Îlav) Până într-un (sau la un) ~ (Până la un punct sau) până la un moment. 48 (Îal) Într-o măsură oarecare. 49 (Îlav) În (sau peste) tot ~ul Pretutindeni. 50 (Înv; îlav) Pe unele (sau une) ~uri Pe alocuri. 51 (Îlav) La fața (sau, înv, starea) ~ului Acolo unde s-a întâmplat sau se află ceva. 52 (Îrg; îlav) In uibul ~ului Pretutindeni. 53 (Îrg; îal) La întâmplare. 54 (Îrg; îe) A fi în uibul ~ului (sau al cuiva) A se comporta după firea și obiceiurile locului sau ale cuiva. 55 (Îrg; îae) A fi pe placul cuiva. 56 (Îrg; îae) A se acomoda. 57 (Pop; îe) A-și afla ~ul A se stabili undeva. 58 (Pfm; îe) A nu-și (mai) afla (sau găsi) ~ul sau a nu-l (mai) ține (sau încăpea) (pe cineva) ~ul A nu mai avea astâmpăr sau odihnă. 59 (Îae) A fi neliniștit. 60 (Îae) A fi nerăbdător. 61 (Pfm; îe) A nu (mai) avea ~ de cineva A fi incomodat de cineva. 62 (Îae) A se lega mereu de cineva, provocându-i necazuri, neajunsuri. 63 (Pfm; îe) A se învârti ~ul (cu cineva) A avea amețeli. 64 (Îvp; îe) A nu-l prinde ~ul (sau starea) pe cineva A nu avea astâmpăr. 65 (Îe) A sta (sau a se ține, a rămâne, a încremeni) țintuit ~ului A sta neclintit. 66 (Pfm; îe) A sta la un ~ A sta cuminte, liniștit. 67 (Fam; îe) A nu (putea) sta ~ului (sau la un ~, pe ~) A alerga încoace și încolo. 68 (Îe) A pune (pe cineva sau ceva) la ~ sigur A pune într-un loc ferit de orice pericol Si: a ascunde. 69 (Pop; îe) Cum îl rabdă ~ul? Se spune despre un om rău. 70 (Îe) A muta din ~ A duce în altă parte. 71 (Îe) A merge (a se deplasa, a se duce etc.) la fața ~ului A se deplasa acolo unde s-a întâmplat ceva, pentru a face cercetări. 72 (Îlav) La fața ~ului Acolo unde s-a petrecut un eveniment, o întâmplare etc. 73 (Pop) Bucată de pământ cultivabil. 74 (Îrg) Proprietate agrară. 75 Regiune. 76 (Pex) Țară. 77 (Îs) ~urile sfinte Ținuturi menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit, a propovăduit și a fost îngropat Iisus Hristos. 78 Așezare omenească Si: localitate. 79 Regiune, localitate, țară etc. unde s-a născut cineva. 80-81 (Îla) Din (sau de prin) partea ~ului sau (înv) despre ~ Care este (din sau) de prin regiunea despre care se vorbește Si: băștinaș, originar. 82-83 (Îal) Care se află situat în regiunea despre care se vorbește. 84 (Îlav) În (sau prin) partea ~ului În regiunea despre care se vorbește. 85 (Îe) A fi de ~ (sau de ~ul lui ori ei) din... A fi originar din... 86 Distanță. 87 (Îs) O palmă de ~ Se folosește pentru a indica o distanță mică. 88 (Rar) Perioadă de timp Si: interval. 89-90 Spațiu (care poate fi) ocupat de cineva sau de ceva. 91 (Îs) ~ de muncă (sau de producție) Parte din suprafața unei unități economice în care se execută operații în vederea obținerii producției, folosind în acest scop utilaj și echipament tehnic corespunzător. 92 (Îs) ~ de muncă Întreprindere sau instituție în care o persoană își desfășoară activitatea. 93 (Îas) Ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat Si: serviciu. 94 (Îs) ~ de veci Teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva și destinat pentru morminte sau cavouri. 95 (Prc; îas) Mormânt. 96 (Pop; îas) Cimitir. 97 (Îs) ~ de casă Teren destinat pentru construcția unei locuințe. 98 (Îe) A-și face ~ A da la o parte pe cineva sau ceva spre a putea trece înainte. 99 (Îe) A face ~ A se da la o parte pentru a permite trecerea cuiva sau a ceva. 100-101 (Îe) A (nu) fi la ~ul lui (sau ei) A (nu) fi așa cum se cuvine. 102 (D. oameni; îla) La ~ul lui Așa cum se cuvine. 103 (Fig; îe) A(-și) încălzi ~ul A sta mult într-un loc. 104 (Îe) A încurca ~ul (sau lumea, zilele etc.) A stânjeni activitatea celor prezenți. 105 (Îae) A nu fi de nici un folos. 106 (Îe) A lua ~ A se așeza. 107 (Îe) Ia ~! Șezi! 108 (Pfm; îe) A puți ~ul (sub cineva) (de lene) Se spune despre cineva foarte leneș. 109 (Fam; îe) A sta pe (sau la, în) ~ul său A se găsi la locul (1) obișnuit, stabilit sau destinat. 110 (Îae) A păstra măsura. 111 (Îe) A ține ~ de... A înlocui. 112 (Reg) Placentă. 113 Scriere sau pasaj într-o scriere unde a apărut o anumită informație sau relatare. 114 Pasaj dintr-o scrisoare. 115 (Îs) ~ comun Idee cunoscută de toată lumea Si: banalitate. 116 (Îs) ~uri albe Blanc tipografic sau spațiu între rândurile culese. 117 Funcție. 118 Poziție ocupată de cineva sau ceva într-o ierarhie Si: clasament, rang¹, treaptă¹. 119 (Pgn) Situație. 120 (Fam; îe) A prinde -~ A fi luat în considerație. 121 (Îvr; îae) A trece drept... 122 (Îe) A se pune în ~ul cuiva A se închipui în situația cuiva, pentru a-l putea înțelege. 123 (Îlav) În ~ul cuiva în situația cuiva. 124 Moment potrivit Si: ocazie, prilej. 125 (Îlv) A avea ~ A se întâmpla. 126 (Îal) A se produce. 127 (Îal) A se desfășura. 128 (Îe) A da ~ la ... A avea drept urmare. 129 (Îae) A determina. 130 (Îae) A provoca. 131-132 (Îe) A (nu) fi ~ul A (nu) fi cazul. 133-134 (Îae) A (nu) fi potrivit. 135 (Înv; îlav) La ~ de nevoie Într-un moment dificil. 136 (Îlav) Din capul ~ului De la început. 137 (Îlpp) În ~ de (sau în ~ul) În schimbul. 138 (Îlpp) La un ~ cu... Împreună cu... 139 (Îlc) În ~ să (sau ca ... să) Se spune pentru a arăta raportul de opoziție dintre două idei, două acțiuni etc. 140 (Înv; îlc) În ~ ce În timp ce.

MIGĂLI vb. IV. 1. Intranz. (Învechit) A munci (din greu). Căci migăiala rea au dat D[u]mnezău fiilor oamenilor, ca să migăiască între sine. BIBLIA (1 688), ap. CCR 192/7. 2. I n t r a n z. A lucra cu multă minuțiozitate (și fără prea mult spor), (regional) a m i g o r o ș i; a-și pierde vremea cu nimicuri, a tîndăli, (regional) a milcoși¹. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, PONTBRIANT, D. Tu petreci a ta viață Tot pe flori și pe verdeață Migăind necontenit. DONICI, F. 19. Blajina noră migăia prin casă; acuș la strujit perie, acuș îmbăia tortul, acuș pisa mălaiul. CREANGĂ, P. 6, cf. id. GL. Se așeza la masa de scris, unde migălea cu necurmare pînă la douăsprezece. C. PETRESCU, V. 12, cf. TODORAN, GL., ALR I 1 323/412, 512, 526, ALR SN III h 777, A VIII 8. ◊ T r a n z. (Complementul indică obiectul în curs de prelucrare) Începe să-și limpezească de-al binelea tot ce-a migălit în secret. VLAHUȚĂ, D. 220. Migălea fiecare frază și-și tortura capul pentru-un epitet. id. O. A. III, 26. Lua calapodul sau pantoful pe care pînă atunci îl migălise. ARDELEANU, D. 64. O minunată tîmplă de icoane ce migălisem în tinerețe. M. I. CARAGIALE, C. 23, cf. LOVINESCU, VI, 88. Panouri vaste pe care le-au migălit cu acul, în mătăsuri și aur. SADOVEANU, O. IX, 308. Tînârul de 25 -30 ani migălea cu răbdare. . . versurile lui. V. ROM. ianuarie 1 954, 155, cf. GR. BĂN., com. din DRĂGUȘENI-TÎRGU NEAMȚ, STRAJA-RĂDĂUȚI. 3. T r a n z. (Regional) A mînca puțin și fără poftă; a ciuguli, (regional) a migui. Com. din ZAGRA-NĂSĂUD. - Prez. ind.: migălesc. – Și: migăi vb. IV. – Etimologia necunoscută. Cf. BL IV, 93.

Nemrod – personaj mitic considerat întemeietor al imperiului din Babilon (2500 î.e.n.). Două cuvinte dintr-un verset biblic (Geneza, cap. X, versetul 9), unde scrie ca pe o carte de vizită: mare vînător, au făcut din acest Nemrod prototipul vînătorului întrepid, neobosit și neîntrecut meșter în arta Dianei. Milton îi dedică un pasaj din Paradisul pierdut (XII, 24, 25 etc.) G. Călinescu îl pomenește în poezia sa Mărețe fără seamăn: „Ca un Nemrod străvechi ieșit la vînătoare Din piept voi scoate-un cînt, Desfășurînd veșmîntul mă voi scălda în soare Izbindu-mă de vînt.” BIB.

FRONTISPICIU s.f. 1. Fațada, fața principală a unui edificiu, a unui monument etc. 2. Prima pagină (ilustrată uneori cu viniete) a unei cărți, care conține titlul, numele autorului etc. ♦ Partea de sus de pe pagina întîi a unui ziar, unde sunt scrise titlul și alte indicații. [Pron. -ciu, pl. -ii. / cf. fr. frontispice, lat. frontispicium < frons – frunte, inspicio – a privi].

cîlțonóg, -oágă adj. (vsl. klŭconogŭ). Cod. Vor. (unde e scris clîțonog). Violent, sfădăĭos.

NICEFOR (NIKEPHOROS), numele mai multor patriarhi ai Constantinopolului. Mai important: N. (Sfântul) (758-829). Patriarh (806-815). Inițial, în conflict cu Teodor Studitul. După moartea împăratului Nicefor I (811), a strâns legăturile cu Roma și s-a împăcat cu studiții. A luat măsuri împotriva ereticilor, dar și a evreilor. Din cauza opoziției sale față de iconoclaști, a fost constrâns să abdice, retrăgându-se la mănăstire (815), unde a scris Breviarium Nicephori – istorie a Imp. Bizantin în anii 609-769 și o „Cronografie” – prezentare cronologică a istoriei universale de la „facerea lumii” și până în zilele sale. Canonizat. Comemorat la 2 iun. și 13 mai.

JOSEPHUS, Flavius (c. 37-100 d. Hr.), istoric evreu. A participat (66-69 d. Hr.) la răscoala poporului iudeu împotriva dominației romane. S-a stabilit ulterior la Roma (70 d. Hr.), unde a scris, printre altele, „Războiul iudaic” (7 cărți) și „Antichități iudaice” (20 de cărți).

biurou n. 1. masă de scris; 2. localul unde lucrează mai mulți funcționari; 3. personalul unui biurou sau al unei adunări, adică prezidentul, vice-prezidentul și secretarii; 4. (la Cameră ori la Senat), comisiunile însărcinate cu examinarea unor chestiuni; 5. biurou de plasare, agenție ce se ocupă cu plasarea de amploiați, servitori, etc.

ADERA, ader, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni și colectivități; urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se alătura la, a se alipi de un partid, de o mișcare, de o ideologie, de o acțiune, cunoscîndu-i și împărtășindu-i principiile. Oamenii iubitori de pace am întreaga lume, înțeleg și aderă întru totul la ideea de a intensifica lupta pentru pace. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2105. Eliad a convenit de necesitatea acelui articol [privitor la împroprietărirea țăranilor], a aderat la redacțiunea lui Nicu Bălcescu și a doua zi a venit acasă la mine, unde a scris cu mîna lui acea proclamație, sub dictarea Bălcescului. GHICA, S. A. 162. 2. A se ține strîns lipit, unit de ceva. Substanța nervoasă a encefalului și a măduvei spinării aderă la altă membrană.

My house is my castle (engl. „Casa mea e castelul meu”) – Expresia e atribuită magistratului englez Edward Coke care a fost procuror general al Angliei la începutul secolului XVII și a condus cele mai faimoase procese din acea vreme. Căzut în dizerația regelui Iacob I, a fost întemnițat în Turnul Londrei, unde a scris Institutions (comentarii asupra legilor britanice), lucrare în care figurează și citatul de mai sus. La început, a servit ca maximă de drept: casa mea e proprietatea mea. Cu timpul s-a transformat într-o expresie uzuală, căpătînd și alt sens: casa mea pare în ochii mei un castel! E sensul sub care aceste cuvinte mai rezistă și astăzi în diferite scrieri! ȘT.

zulúf m. (turc. züluf, d. pers. zülf; ngr. zulúfi și dzulúfi [scris tz-], de unde rom. țuluc. Cp. cu țumburuc). Fire de păr unite și răsucite în spirală paralel unele altora, cum era moda în timpu perucilor, cum purtaŭ cocoanele pînă pe la 1880 și cum îs și percĭuniĭ Jidanilor.

LIBRAR, librari, s. m. Proprietar al unei librării, negustor de cărți; p. ext. vînzător într-o librărie. De ani de zile... aștept [această carte], o visez. Unde n-am scris? pe cine n-am întrebat? Librari, anticari. SEBASTIAN, T. 290. ♦ (Învechit) Editor. [Antioh Cantemir] însărcină pre un librar de la Haga ca să tipărească «Descrierea istorică și geografică a Moldovii», scriere manuscriptă a părintelui său. NEGRUZZI, S. II 148.

ROTATIV, -Ă, rotativi, -e, adj. 1. (Despre mișcare) Circular. 2. (Despre sisteme tehnice) Care poate efectua a mișcare de rotație (și funcționează datorită, acestei mișcări); care are părți importante putînd efectua o mișcare de rotație. Scaun rotativ. Cuptor rotativ. ▭ În dreapta, la o mașină rotativă, freză de metal colorat, se încolăceau schije aurii arzînd în toate culorile curcubeului. V. ROM. decembrie 1950, 157. ◊ Presă rotativă (și, mai des, substantivat, f.) = presă de imprimat care funcționează prin rotația a doi cilindri ale căror suprafețe sînt în contact, unul servind ca suport al clișeului, iar celălalt ca organ de presiune; se folosește la imprimatul ziarelor și al altor publicații de mare tiraj. Acum, rotativele scuipă munți de ziare. BOGZA, A. Î. 251. Se îmbrînceau... să înșface foile umede scoase atunci din rotativă. PAS, Z. I 166. Foile nepaginate zburau, pe măsură ce erau scrise, în subsolul unde rotativa înțepenise. C. PETRESCU, C. V. 342.

Tempora mutantur, et nos mutamur cum illis! (lat. „Se schimbă vremurile, și noi o dată cu ele!”) – vorbe atribuite lui Lothar I, rege al Italiei și împărat al imperiului carolingian (secolul IX). El a abdicat în anul 855 și s-a călugărit la mănăstirea din Prüm (Rhenania), unde ar fi scris și cugetarea de mai sus, care reflectă chiar situația lui: ce a fost și ce a ajuns. De obicei se citează numai primele două cuvinte: Tempora mutantur, spre a semnala prefacerile din viața unui om, a unui popor, a unei epoci. Vezi: O, tempora! O, mores! IST.

DACĂ conj. 1. (condițional) de. (Doar ~ n-ar pleca.) 2. (condițional) când, (pop.) de. (Ce pot face sfaturile mele, ~ nici lacrimile nu folosesc?) 3. (condițional) (înv. și reg.) că. (Ce folos că vin, ~ nu-l găsesc!) 4. (temporal) când. (~ vede că pleacă, se duce după el.) 5. (temporal) de. (~ va fi să plec...) 6. (cauzal) deoarece, fiindcă, întrucât, (pop.) unde. (~ nu știe să scrie, merge de la unul la altul.)

FIINDCĂ conj. (cauzal) 1. că, căci, deoarece. (Să plecăm, ~ se face seară.) 2. când, cum, deoarece, întrucât. (~ știu că vine, sunt emoționat.) 3. dacă, deoarece, întrucât, (pop.) unde. (~ nu știe să scrie, merge de la unul la altul.)

unde adv. – 1. Dinspre, în partea aceea, în locul acela: cortul unde el ședea (Negruzzi). – 2. Cînd: unde o cunoscu, căzu la pămînt (Dosoftei). – 3. Unde: unde am avut răgaz de scris? (Rebreanu). – 4. Pentru că: unde erau frați (Ispirescu). – Vulg. une, Trans. inde. Megl. iunde, istr. (dende). Lat. undĕ (Pușcariu 1812; REW 9062), cf. it., port. onde, prov. on, cat. hon, v. sp. ond. Sensul adv. a trecut ușor la înlocuirea pron. relativ în cazurile prepoziționale: în ex. 1 se poate spune și cortul în care el ședea. Această extensiune, care pare incorectă, apare adesea în limbajul vulgar din Munt., cf. toate fetele unde se înfățișase îl refuzase (Fundescu). – Comp. undeva, adv. (într-o anumită parte), der. vulg. undevași(lea). Cf. oareunde, oriunde.

1) derég m. (turc. direk, grindă, catarg, de unde și ngr. deréki, [scris nte-], alb. bg. sîrb. dirék, ung. derék, slov. drék, ceh. drik. V. dric și direclie). Nord. Stîlp de lemn la o casă.

SMART [smart], Christopher (1722-1771), poet englez. Traducător din Horațiu, a scris pe zidurile închisorii unde era deținut pentru datoriile neplătite un „Imn lui David” a cărui inspirație îl apropia de lirica lui Young și a lui Blake.

LUCA, Gherasim (pe numele adevărat Salman Locker) (1913-1994, n. București), scriitor român de avangardă din grupul suprarealist. Proză și versuri în limbile română și franceză („Fata Morgana”, „Le Vampire passif”, „Le secret du vide et du plein”). În 1951, a emigrat în Israel și apoi la Paris, unde a continuat să scrie o poezie a deconstrucției limbajului („Héros-limite”, „Le chant de la carpe”).

hambár n., pl. e (turc. [d. pers.] ambar, hambar, de unde și ngr. ambári [scris ampári], alb. sîrb. bg. rut. rus. pol. ambar. Cp. și cu fr. hangar, șopron. V. și angara). Mare magazie de ținut grîne. Munt. Trans. (și ambar). Mare ladă de ținut grîne saŭ mălaĭ. V. coșar, leasă, jitniță, sîsîĭac, stodoală.

* diván n., pl. urĭ și e (turc. [d. pers.] divan, de unde și ngr. diváni, scris ntiváni). Pat de lemn lung înșirat pe lîngă părețĭ. Sala de consiliŭ și consiliu sultanuluĭ. Sala de consiliŭ și consiliu domnuluĭ la Românĭ în timpu Fanarioților (Acest consiliŭ era șĭ tribunal suprem). Culegere de poeziĭ orientale: divanu luĭ Hafiz. Divanu judecătoresc, curtea de apel după anu 1831. Divanu domnesc, curtea de casațiune după 1831, Divanu ad hoc (orĭ special), adunările naționale constituite în București și Iași la 1857 ca să arate Eŭropeĭ dorințele poporuluĭ. Fam. Rar. A sta la (saŭ de) divan, a sta la taĭfas, a sta de vorbă. A sta divan, a asculta atent.

*prédică f., pl. ĭ (it. prédica, de unde și ngr. prédika [scris préntika], rus. predika, germ. predigt). Discurs ținut pentru a moraliza poporu: a ținea o predică. Fig. Iron. Mustrare lungă și plicticoasă. – Odinioară cazánie, prodovedanie, apoĭ omilíe și didahie. V. cuvîntare.

scriítor, -oáre s. (dim. ◊ scriător, ◊ scrietor, de unde scriitor, d. a scrie cu suf. -ător). Copist, cel care scrie acte pin cancelariĭ. Redactor saŭ reporter: scriitor la un ziar politic. Autor de opere literare saŭ științifice: mariĭ scriitorĭ aĭ uneĭ țărĭ.

înscris a. scris în: sfânta carte unde s’află înscrisă gloria României BĂLC. ║ n. act scris, declarațiune.

Patinos n. insulă în Marea Egee, la S. de Samos, unde St. Ioan își scrise Apocalipsul.

CHIOR, CHIOARĂ, chiori, chioare, adj. 1. Care vede numai cu un ochi; căruia îi lipsește un ochi. Ești chior sau nătărău De dai în gropi mereu? ALECSANDRI, T. 347. (Substantivat) În țara orbilor, chioru-i împărat, se spune despre o persoană mediocră, care este apreciată în raport cu celelalte persoane și mai puțin dotate din cercul său. 2. Orb. Dă de un heleșteu și, văzînd niște lișițe pe apă, zvîrrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una... Dar lișițele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat. CREANGĂ, P. 46. Te văd eu, că doar nu-s chioară. ALECSANDRI, T. I 36. Să nu te uiți înapoi, că acuma vine mama [zmeoaica]; căci, cum te-i uita înapoi, îți ia ochii și rămîi chior. ȘEZ. I 229. ◊ Expr. A da chior peste cineva = a da peste cineva (sau a se izbi, a se ciocni de cineva) orbește. Numai iată ce vede Harap-Alb altă minunăție și mai minunată: o schimonositură de om avea în frunte numai un ochi mare cît o sită, și cînd îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste, ce apuca. CREANGĂ, P. 243. Ivan atunci, văzînd că moartea dă chioară peste dînsul, se stropșește la ea zicînd: Pașol, Vidma, na turbinca! CREANGĂ, P. 312. A o lua de-a chioara = a merge orbește, fără a ști încotro; a o lua razna. De acum s-o luăm de-a chioara, și unde ne-a fi scris, acolo vom ieși. CREANGĂ, A. 30. ♦ (Ironic) Care nu vede bine, care are vedere scurtă, miop. 3. Care se uită cruciș; sașiu, încrucișat. Astăzi parcă-s chioară, Unde-i unul, parcă-s doi. CONTEMPORANUL, II 143. Dragă mi-e lelița chioară, Suflă-n foc, se uită-n oală. POP. 4. Fig. (Despre surse de lumină) Care dă o lumină slabă, insuficientă; (despre lumină) slabă. Se întorceau tot pe înnoptate pe aceleași drumuri luminate la depărtări mari de un felinar chior. PAS, Z. I 141. Lumina pe stradă, chiar și pe bulevarde și în localuri, era chioară. PAS, Z.87. ♦ (Despre o fereastră) Mică sau în parte astupată, prin care lumina străbate cu greu. Casa are cinci odăi joase, cu ferestruie chioare. CONTEMPORANUL, VII 144. 5. (În expr.) Apă chioară = a) (ironic) aliment lichid prea diluat. Sleite de apa chioară a cazonelor, de apa leșietică a marmitelor, infanteriile grăbeau spre pădurea morții. CAMILAR, N. I 243; b) vorbe lipsite de miez. Miron Juga n-asculta discursul prefectului. El disprețuia mijloacele acestea de-a încurca pe săteni cu apă chioară. REBREANU, R. II 86. A nu avea para chioară sau (mai rar) a nu avea chioară în pungă = a nu avea nici un ban. Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-are chioară-n pungă. CARAGIALE, O. I 44. O para chioară nu mai avea. Nici să lucreze nu mai putea. MARIAN, S. 251. Fără para chioară sau fără chioară para în pungă (sau, rar, fără de chioară de para) = complet lipsit de bani. Mocanii noștri merse toată ziua întinsă pe drum și seara ajunse la o cîrciumioară biruiți de foame și fără chioară para în pungă. POPESCU, B. III 90. Mai leagă-ți banii, voinice, Și mai pune-i la chimir... Că te-ajunge-o vreme rea, Făr’ de chioară de para. ȘEZ. 142.

LOC, locuri, s. n. I. 1. Porțiune determinată în spațiu. S-au depărtat mult de locul luptei. SAHIA, N. 45. Aici, la loc răcoritor, Sfîrșit stetea acum. COȘBUC, P. I 227. Îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. ◊ Loc. adv. De pe loc = stînd, fără a se mișca. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104. Din loc = de acolo de unde este sau se află cineva sau ceva. Stă neadormit... fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Nici că m-ar clinti din loc. ALECSANDRI, P. II 13. În loc = a) pe aceeași bucată de pămînt. Se izbește de un grup de doi mineri care tocmai intrau în dreapta și se învîrtește în loc. DAVIDOGLU, M. 21. S-a-ntors în loc și a voit să plece. CARAGIALE, P. 96. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. III 220; b) (în legătură cu verbele «a sta», «a se opri») încetînd mișcarea într-un anumit loc, neclintit. Sta în loc uimită văzînd frumusețile cîmpului. ISPIRESCU, L. 17. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele cîntînd în urma lui, a stat o clipă în loc, aiurit de atîtea minunății. CARAGIALE, O. III 72. (Expr.) A-i sta cuiva mintea în loc = a nu mai înțelege nimic; a rămîne foarte mirat, năucit,; c) (cu sens temporal) îndată, imediat. O schijă de obuz... Retează capul lui Cobuz Și-n loc ne curmă jocul. ALECSANDRI, P. III 439. La loc = (local și modal) acolo (și așa) unde (și cum) era mai înainte. Deschise saltarul biroului și băgă în el călimara tun. Închise la loc și în urmă rămase în picioare. SAHIA, N. 77. Fata Împăratului-Roș, în vălmășagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc. CREANGĂ, P. 278. Copiliță, nu mă spune, Că puiul la loc l-oi pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378. (Expr.) A-i veni (cuiva) inima la loc = se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile și cum roadele se arată iarăși. Atunci îi mai veni inima la loc. ISPIRESCU, L. 72. A pune pe cineva la locul lui = a pune pe cineva la punct; a-l repezi. (Mil.) La loc comanda (sau – în comenzi de gimnastică – mișcarea), se spune cînd se anulează o comandă greșit dată (sau o mișcare greșit făcută, revenindu-se la poziția de pornire). La un loc = laolaltă, împreună. Pe urmă, ar mai fi de strîns la un loc, Toate inimile tinere, proaspete, Și de încins un foc. DEȘLIU, G. 10. Îmblă și ei mai cîte mulți la un loc. CREANGĂ, P. 121. Cînii latră la un loc. ALECSANDRI, P. III 8. Pe loc = a) (local) unde este cineva sau ceva. Voi, stînd aici pe loc, vă găsirăți rostul. BENIUC, V. 25. Să se ducă la părinți?... Să rămîie pe loc? CREANGĂ, P. 89. (Expr.) A sta pe loc = a se opri (din drum), a nu se (mai) mișca. Un străin... în calea fetei pe loc stătu. ALECSANDRI, P. I 23. Pe loc repaus = comandă militară indicînd ieșirea din poziția de exercițiu a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere fără a părăsi locul pe care-l ocupă în formația respectivă; b) pe aceeași bucată de pămînt. Flăcăii... țopăie pe loc, ridicînd tălpile. REBREANU, I. 12; c) (temporal) pe dată, îndată, imediat. Tocmai visam, rosti el cu oarecare greutate, dar am uitat pe loc. SADOVEANU, P. M. 310. Muri pe loc. ISPIRESCU, L. 319. Pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251. (Regional) De loc = imediat. Pînă într-un loc (sau la un loc) = (local) pînă la un punct; (temporal) pînă la un moment. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. El în tot locul se întinde. CONACHI, P. 272. Din loc în loc = a) de colo pînă colo, încoace și încolo (fără astîmpăr, fără odihnă). Umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc. ODOBESCU, S. III 17; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe une(le) locuri = ici și colo, pe alocuri. Omătul se pusese pe une-locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. Din capul locului v. cap. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc v. lua. A-și afla locul = a se aciua undeva, a se stabili. A nu-și mai afla (sau găsi sau a nu-l ține, a nu-l mai încăpea pe cineva) loc(ul) = a nu avea astîmpăr sau odihnă; a fi neliniștit, agitat. Grija călătoriei îl pusese într-un neastîmpăr, că nu-și mai găsea loc, nu se mai gîndea ce face. BASSARABESCU, V. 40. Supărat, nu-și afla acuma loc. SBIERA, P. 258. Începu a sălta și a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul. ISPIRESCU, U. 110. Nu mă ține locul de bucurie... îmi vine tot să cînt și să joc. ALECSANDRI, T. 272. A nu mai avea loc de cineva, se spune despre cineva care stă în calea cuiva sau care face mizerii cuiva, îl persecută, îi pricinuiește neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămîne) locului = a se opri undeva, a sta neclintit, a rămîne în nemișcare. Nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămînem. EMINESCU, O. I 124. Tătari stînd locului Și frigînd un miel furat. ALECSANDRI, P. III 414. A sta la un loc = a sta liniștit. Cum îl rabdă locul? se spune despre un om rău care are purtări rele. A muta din loc = a deplasa, a duce în altă parte. Noi le mutăm [buțile] din loc, ea nu va ști și va bea numai apă. EMINESCU, N. 10. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întîmplat ceva. Comisia a plecat la fața locului pentru a ancheta incidentul. (Glumeț) Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, B. 47. O palmă de loc = o distanță mică, o depărtare pe care n-o bagi în seamă. De la Neamț la Fălticeni... era pentru noi o palmă de loc. CREANGĂ, A. 116. Loc sigur = loc adăpostit de primejdii, loc în care ceva sau cineva se găsește în siguranță. O am pusă acasă la păstrare... dar știi, la loc sigur. CARAGIALE, O. I 167. Loc geometric v. geometric. Bucată de pămînt; porțiune de teren delimitată, avînd o anumită destinație, (în special) pămînt cultivabil, proprietate agrară, ogor, cîmp. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pămînturi. STANCU, D. 89. Locu-i bun, moșia-mi place. ȘEZ. I 235. Dragi-mi sînt boii și locul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ Loc de casă = teren destinat pentru clădirea unei case. Loc viran = teren (mai ales la oraș) fără clădiri pe el. Loc de veci = proprietate asupra unei mici bucăți de pămînt într-un cimitir; mormînt. ♦ Ținut, regiune; p. ext. țară. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată. COȘBUC, P. II 169. Pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat. BOLINTINEANU, O. 4. Clima acestui loc nu este mai călduroasă decît a noastră. GOLESCU, Î. 158. ♦ Punct oarecare dintr-o regiune, așezare omenească, localitate. Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează. IORDAN, N. L. III. ♦ (Uneori determinat prin «de naștere») Regiunea, țara în care s-a născut cineva, din care se trage cineva. V. origine, obîrșie. (Mai ales în expr.) (A fi) de loc sau din partea locului = (a fi) născut în..., originar din...; p. ext. autohton. Ea-i de loc din părțile deschise de la Prut și-acolo lumea-i altfel, între holde și-n soare. SADOVEANU, B. 36. Noi sîntem de loc din București. SEVASTOS, N. 112. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge; cai nu, și nu de alt soi decît de loc. NEGRUZZI, S. I 36. De locul lui (sau ei) = originar. Era de la Piatra de locul ei. CREANGĂ, P. 114. (Rar) Perioadă de timp. Omul cuprinde un loc în vreme. EMINESCU. N. 53. 2. (Mai ales articulat) Spațiu rezervat pentru a fi ocupat de cineva sau de ceva. Să încuie bine și să ascundă cheia la locul ei. REBREANU, R. I 243. Aci e locul de întîlnire a trei buni camarazi și prieteni. CARAGIALE, O. II 227. Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locul alteia. EMINESCU, N. 10. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza (I 1). Intră în sală și luă loc între ceilalți. ▭ Vă rog să luați loc. Domnul secretar trebuie să vină numaidecît. DEMETRIUS, C. 27. A-și face loc = a da la o parte (pe cineva sau ceva) spre a putea trece înainte, a pătrunde undeva, a-și croi un drum. Stroie își făcea loc, cu trupul lui mare. SADOVEANU, O. VII 94. Iar eu, făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt. NEGRUZZI, S. I 38. A face loc = a se da la o parte, a se feri ca să se așeze sau să treacă cineva, a lăsa pe altul înainte. Zîmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. BART, E. 384. Îi făcu loc pe poartă. BUJOR, S. 71. Se așeză în căruță făcînd loc și lui Dumitru. CONTEMPORANUL, III 653. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine, unde se cuvine (să stea); cu rost, cu chibzuială, potrivit. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Ca tot ce nu e la locu-i, va cădea trufia lor. ALEXANDRESCU, P. 139. Vorbește... la locu lui. ȘEZ. II 72. A ține loc de ceva (sau locul cuiva) = a înlocui, a suplini ceva (sau pe cineva), a îndeplini funcția de... Anunțul ține loc de invitație. ▭ Gîtul unui clondiri ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. ♦ Loc de muncă (sau de producție) = clădirea, mașina etc. sau întreprinderea ori instituția în care (sau la care) lucrează cineva. Congresul al III-lea al P.C.R. (1924) a hotărît ca organizațiile de partid să fie constituite pe baza locului de producție, pe întreprinderi pentru a putea conduce luptele de fiecare zi ale clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 94. 3. Pasaj într-o scriere; publicație (revistă, volum) unde a apărut un anumit pasaj, o relatare. Amănunte la locul citat. ◊ Loc comun v. comun. II. 1. Slujbă în care funcționează cineva; serviciu, post, funcție. Locul în uzină nu și l-a mai reluat. SAHIA, N. 35. Grăbit... îi răspunse: La noi e ocupat tot locul. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. Mai sînt încă șapte ministere; or să se mai ivească locuri. CARAGIALE, O. II 244. 2. Situație, poziție (ocupată de cineva). ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a-și imagina, a-și închipui că este) în situația altei persoane; a privi o chestiune din punctul de vedere al altcuiva. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?... Punte Un moment în locul meu! TOPÎRCEANU, M. 80. III. Prilej, ocazie, moment potrivit. Nu e loc de glumit. ◊ Expr. A da loc la... = a duce la..., a avea drept urmare, a provoca. Intervenția a dat loc la discuții înflăcărate. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit, a fi potrivit cu împrejurarea. Nu era locul să vorbim acolo, în capul scărilor. C. PETRESCU, S. 166. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta [libertatea presei] spre folosul sau paguba publicului romînesc a fost. CARAGIALE, O. III 216. (Despre un eveniment) A avea loc = a se întîmpla, a se petrece, a se produce. În acelea vremi a avut loc întîmplarea. RETEGANUL, P. I 11. IV. (În loc. adv.) De loc = nicidecum, de fel. Era mișel? – Ba nu, de loc. COȘBUC, P. I 229. Făr-a-nceta de loc, Pășesc tot înainte sub viscolul de foc. ALECSANDRI, P. III 222. Dă loc nu mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. (Repetat spre a accentua negația) Nu se domirea de loc, de loc, ca ce să însemneze un asemenea vis. ISPIRESCU, L. 231. În loc de... sau (loc. prep.) în locul..., arată o înlocuire, o substituire. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie. EMINESCU, O. I 84. Primăvara cu lăcrămioare În locul iernii vine zîmbind. ALECSANDRI, P. II 79. În locul fericirii capătă pizmă. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. conj. În loc să... (sau de a...), arată raportul adversativ, de opoziție între două propoziții. În loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului. ISPIRESCU, L. 296. În loc să iasă la drum, dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46.

DACĂ conj. 1. (condițional) de. (Doar ~ n-ar pleca.) 2. (condițional) cînd, (pop.) de. (Ce pot face sfaturile mele, ~ nici lacrimile nu folosesc?) 3. (condițional) (înv. și reg.) că. (Ce folos că vin, ~ nu-l găsesc!) 4. (temporal) cînd. (~ vede că pleacă, se duce după el.) 5. (temporal) de. (~ va fi să plec...) 6. (cauzal) deoarece, fiindcă, întrucît, (pop.) unde. (~ nu știe să scrie, merge de la unul la altul.)

FIINDCĂ conj. (cauzal) 1. că, căci, deoarece. (Să plecăm, ~ se face seară.) 2. cînd, cum, deoarece, întrucît. (~ știu că vine, sînt emoționat.) 3. dacă, deoarece, întrucît, (pop.) unde. (~ nu știe să scrie, merge de la unul la altul.)

BIROU ~ri n. 1) Masă de scris (cu sertare). 2) Cameră într-o instituție, unde este instalată masa de scris și mobilierul necesar și unde lucrează funcționarul acestei instituții; cabinet. ~l directorului. 3) Secție administrativ-cancelărească a unei instituții. 4) Instituție cu caracter gospodăresc și financiar, care prestează anumite servicii populației. 5) Organ electiv de conducere al unor organizații politice, de masă, obștești. [Sil. bi-rou] /<fr. bureau, rus. biuro

PAPETĂRIE ~i f. Magazin (sau raion al unui magazin) unde se vând articole de scris (caiete, hârtie, tocuri etc.). /<fr. papeterie

care pron. – 1. Pron. relativ: mîndra care-mi place (Popular Jarnik). – 2. Pron. inter. propriu-zis sau cu funcție adj.: spune, bade, adevărat, pentru care m-ai lăsat? (Popular Reteganul), în care pat vrei să dormi? (I.Teodoreanu). – 3. Cel care (pron. dem., prin eliminarea antecedentului): care-a fost voinic mai mare, acum e legat mai tare (Popular Jarnik) – Care (mai ) de care. – Care pe care. - Care... care. - Care cumva. - La care, drept care. – Care va să zică. – 4. Fiecare (pron. indef.): să spuie care orice știe (A. Pann). – 5. Fiindcă, pentru că (funcție de conj.) Cu această folosire, înv. sau pop., pare a proveni din folosirea rel. fără prep. la cazurile oblice. Așa cum Gr. Alexandrescu a putut scrie fiii Romîniei care tu o ai cinstit (unde care = pe care), Neculce scrisese Înainte au arătat-o împăratului, care s-au mirat și împăratul (unde care = de care). De aici sensul pe care l-am semnalat: pusesem de gînd... să las prăvălia, care nu mai poate omul de atîtea angarale (Caragiale). – Mr. care, cari, megl. cari, istr. cǫre. Care, m. și f.; gen. cărui(a), f. cărei(a); pl. care (var. cari, fără justificare), g. căror(a). Formele cu a paragogic se folosește numai cu funcție pronominală. Formele art. carele, f. carea, pl. carii, sînt înv. Lat. qualis (Cipariu, Gram., 264; Pușcariu 290; Candrea-Dens., 262; REW 6927; DAR); cf. it. quale, prov., port. qual, fr. quel, sp. cual. Comp. careși, pron. (înv., cel ce; fiecare), cu -și, ca însuși, cineși; careva, pron. indef. (cineva, oarecare), cu -va, ca cineva; fiecare, pron. indef. (fiecare; oricare), cu fie; nicicare, pron. indef. (nici unul, nimeni); niscare (var. niscai, niscaiva; istr. mușcǫrle), adj. indef. (vreunul), cu nuș, forma abreviată de la nu știu, ca în nuș ce s-a făcut (după Pușcariu 1175, direct din lat. nescio quales); oarecare, adj. indef., cu oare; oricare (var. vericare), adj. indef., cu ori.

prezbiterianism s. n. Ramură calvină a protestantismului, desprinsă din anglicanism în 1567. Respinge episcopatul și are ca ierarhie numai prezbiteri, de unde și-a luat numele. [Scris și: presbiterianism] – Din fr. presbytérianisme.

serafim, serafimi s. m. 1. (La pl.) Numele uneia dintre cele nouă cete ale îngerilor, care, împreună cu scaunele și heruvimii, alcătuiesc prima treaptă a ierarhiei lor, făcută de Dionisie Areopagitul. Sunt înfățișați în iconografie în culoarea roșie, având câte șase aripi împodobite cu ochi mulți, aripile de la cap și de la picioare servindu-le spre a se acoperi când stau înaintea lui Dumnezeu, iar cele de la mijloc la zburat. Adesea țin în mâini o ripidă, pe care este scris: „Sfânt, sfânt, sfânt”, de unde și denumirea de serafim dată ripidei. 2. (Reg.) Prapur pe care sunt reprezentate chipuri de îngeri și care se poartă la procesiunile funebre după ritualul Bis. ortodoxe. [Var.: serafin, sărafim s. m.] – Din sl. serafimŭ.

domátă f., pl. e (ngr. domáta [scris nto-] și tomáta [de unde și turc. do- și to-mates], fr. tomate, d. sp. tomate, m., care vine d. mexicanu tomatl). Dun. de jos. O plantă culinară solanee (originară din Perú) care face niște bace marĭ roșiĭ turtite, numite și pătlăgele roșiĭ și paradaĭse (solánum lycopérsicum și lycopérsicum esculéntum). – Și dumádă, pl. e.

școală f. 1. așezământ unde copiii învață a citi, scrie și socoti: fiecare cătun să-și aibe școala sa; 2. școală înaltă unde se învață litere, științe, arte: Școala de finanțe; 3. localul școalei: școala trebue să fie bine aerisită; 4. toți elevii unei școale: școala întreagă îl iubește; 5. complexul sistemei de învățământ al unei țări: școala și biserica; 6. doctrină particulară unui filozof: școala lui Pitagora; 7. clasă de scriitori sau de artiști care lucrează după aceleași principii: școala romantică; 8. fig. ceeace dă experiența: s’a format la școala nenorocirii. [Lat. SCHOLA (influențat de serb. ȘKOLA, ori de ung. ISKOLA): vorbă datorită cărturarilor ardeleni, în Ungaria înființându-se școale românești (sec. XVIII-lea) mai înainte decât în România, unde primii dascăli (ca Gheorghe Lazăr) venise de peste munți]. V. Nume proprii.

FEDING, fedinguri, s. n. Slăbire temporară a sunetelor unui aparat de radiorecepție datorită schimbării condițiilor de propagare a undelor prin atmosferă și stratosferă. – Scris și: (după englezește) fading.

SCRIE, scriu, vb. III. 1. Intranz. A reprezenta prin semne convenționale sunetele sau cuvintele vorbirii. Și învață, domnule, ca un diac. Scrie, cetește groaznic. NEGRUZZI, S. I 59. Lasă robii din robie Să-i învăț la carte-a scrie. ȘEZ. IV 10. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg la cănțelărie, Să mă-nvăț și eu a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. (Formulă folosită în basme) De (sau pe) cînd scria (sau, refl., se scria) musca pe perete = de mult, din timpuri străvechi. A fost odată ca niciodată... De cînd se scria musca pe părete. ISPIRESCU, L. 1. ◊ Tranz. (Complementul indică semnul sau cuvîntul reprezentat prin el) În pădure duce-m-aș Frunză verde rumpere-aș, Pe genuche pune-o-aș, Slovă neagră scriere-aș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 129. (Poetic) Peste cuvintele săpate-n piatră Ploaia și vîntul scriu încet: uitare. BENIUC, M. 127. ♦ Tranz. impers. A se afla scris. Pe pachet scria: (Scrieri a lui D. Scavinschi). NEGRUZZI, S. I 209. ◊ Expr. A-i scrie (sau a-i fi scris) cuiva pe față (sau în obraz) = a se putea vedea sau citi pe fața cuiva. Dar ce văd? întristarea ți-e scrisă pe obraz. BOLINTINEANU, O. 200. ♦ Tranz. A acoperi cu semne grafice, p. ext. cu orice fel de semne, de figuri. Un frac fără mînice, abia înseilat, pre care îl scrie calfa pe la toate încheieturile cu credă. NEGRUZZI, S. I 238. Mai trimite-mi cîte-o carte Și n-o scrie cu cerneală... O scrie cu argințel Că de-acela-i puțintel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. ◊ Expr. (Popular) A scrie ouă = a încondeia ouă, a picta ouă (cu vopsea roșie și cu flori de culori diferite). ♦ Tranz. A completa cu textul necesar. D-le Cațavencu, fii bun, scrie-i, mă rog, votul acestui onest cetățean. CARAGIALE, O. I 175. 2. Tranz. Fig. A trasa, a contura, a schița. De-acolo au văzut valea cea largă a Siretului, unde curge o apă domoală, scriind cotituri între lunci vechi. SADOVEANU, N. P. 143. Poala lungă a rochiei ei de mireasă scria pe pămînt valuri obosite, înflorite de spumă. ANGHEL, PR. 21. ◊ Refl. Zburau paseri negre pe sus și pornea o adiere de vînt dinspre depărtarea Dunării; atunci se scria pe marginea orizontului o linie de purpură. SADOVEANU, M. C. 35. Soarele ți s-a scrie în frunte, Doi luceaferi În umerile obrazului. MARIAN, Î. 16. ♦ A întipări, a imprima. Roțile din față, cu creasta lor tăioasă, își scriau adînc urma pe pămînt. DUMITRIU, V. L. 110. ◊ (Refl., în expr.) A se scrie în partea cuiva = a aduce, a semăna (la chip) cu cineva. S-a scris în partea lui bunicu-său. SANDU-ALDEA, U. P. 83. 3. Intranz. A-și exprima, a-și formula gîndurile, ideile în scris; (în special) a compune opere literare. Am scris și eu. Mi-am zugrăvit anii copilăriei cu obiceiurile, cu puținele bucurii și cu lumina colțului nostru de țară. SADOVEANU, E. 107. Tot citind, a început și el să scrie. REBREANU, I. 62. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? EMINESCU, O. I 137. ◊ Tranz. (Complementul indică opera) Eminescu el însuși scrie doine și cîntece pe care cu greu le distingi de realizările proprii ale poporului. BENIUC, P. 20. Tu ai scris cîntecul ăsta! Te cunoști după sprînceană. HASDEU, R. V. 30. Nicu Bălcescu era de o modestie rară: anevoie îl făceai să-ți citească cîte ceva din cele ce scria. GHICA, S. A. 142. ♦ Tranz. A spune în scris, a arăta, a relata, a descrie, a povesti. Iar cînd alaiul s-a oprit Și Paltin-crai a stărostit, A prins să sune sunet viu De treasc și trîmbiți și de chiu. Dar ce scriu eu? Oricum să scriu E ne-mplinit. COȘBUC, P. I 56. Cine poate întîlnirea lor s-o scrie. CONACHI, P. 85. Binele meu din felie, Nu-i diac să-l poată scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. (Impersonal) Așa scrie și la noi în cărți despre unii, că tocmai la bătrînețe au făcut copii. CREANGĂ, P. 118. Precum la carte ne scrie Că e lumea-nșelătoare. TEODORESCU, P. P. 101. 4. Tranz. A așterne pe hîrtie un text, o scrisoare. Apoi a învățat să scrie petiții la tribunal, la primărie, în toate părțile, dar zadarnic. DUMITRIU, P. F. 56. Mi-a scris... o carte poștală. TOPÎRCEANU, B. 63. Împăratul acela... a scris carte frăține-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. ♦ Intranz. A trimite (cuiva) o scrisoare. După ce-oi învăța carte, îți scriu. SADOVEANU, N. F. 184. Așa, tocmai așa să-i scrie Năvodaru, și Neculai va înțelege. SANDU-ALDEA, D. N. 221. Să-mi scrii mereu. IOSIF, PATR: 34. ♦ Refl. reciproc. A coresponda. Ne mai scrisesem din cînd în cînd o vreme. SADOVEANU, O. VIII 18. ♦ A comunica, a înștiința. Parcă ți-am fost scris că mă gătesc să merg în patrie. CARAGIALE, O. VII 95. Iată ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. CREANGĂ, P. 184. Iaca ce-mi scrie din București. ALECSANDRI, T. 346. ◊ Intranz. Tu întră în cortul meu de scrie senatului din Cracovia despre întoarcerea noastră în Polonia. ALECSANDRI, T. II 37. 5. Tranz. A însemna, a nota, a înregistra în scris; a trece numele cuiva pe o listă, într-o evidență. Am numărat oile și Alexa Baciul le-a însemnat la răbuș. Eu le-am scris în condică la mine. SADOVEANU, B. 59. Nu mi-i scrie și mie acest stih, căci aș voi să-l învăț. DRĂGHICI, R. 62. M-a scris neamțu pe hîrtie Și m-o dus la cătănie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Domnule majur Codău... Noi, la pămînt ne-am scrie, cum nu? Că după olecuță de ogor ne crapă măseaua-n gură. CAMILAR, N. I 265. ◊ Expr. (Rar) A(-și) scrie (ceva) în frunte = a ține minte, a reține. Scrie-n frunte ce-ți spun: de azi înainte te așteaptă la toate șotiile din partea mea. ALECSANDRI, T. I 191. ♦ (Învechit și popular) A catagrafia, a recenza, a inventaria. Mihai Viteazul puse de scrise oastea, și găsi că era de opt mii de oameni, cu treizeci și două de tunuri. ISPIRESCU, M. V. 27. ◊ Expr. A scrie ceva pe numele cuiva = a face cuiva acte de proprietate pentru... Aici are să vie cu Ana și cu Vasile Baciu, să-i scrie toate pămînturile pe numele lui. REBREANU, I. 122. ♦ (Construit cu dativul) A trece în contul cuiva, a pune în socoteala cuiva. Spune-mi drept, ți-au spus vrodată popii că păcate-ți scriu Dacă-mbrățișezi vreo fată? COȘBUC, P. I 238. Ba ce zicem? unii oameni, – dumnezeu să nu le scrie-n osîndă – răi de gură... scorniră minciuna. RETEGANUL, P. I 51. 6. Tranz. (Popular) A înscrie pe cineva într-o instituție, într-un corp constituit, într-un colectiv de muncă. În primăvara asta l-au scris la oaste și în luna lui răpciune s-o duce la reghimentul lui. SADOVEANU, M. C. 50. Spunea c-o să mă scrie d-a dreptul în clasa a treia. DELAVRANCEA, H. TUD. 35. Drăguțu nu poartă pană Că l-a scris neamțu cătană. HODOȘ, P. P. 215. ◊ Impers. Pe pruncuț l-am crescut cum l-am putut, acum mi l-au scris la oaste. RETEGANUL, P. III 7. Foaie verde buruiană, Vai, maică, m-a scris cătană. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 295. ◊ Refl. Auzind gloatele de venirea lui Făt-Frumos, veneau droaie să se scrie la oaste. ISPIRESCU, L. 111. La 1831 cei mai mulți au încins sabia, scriindu-se în miliția națională. GHICA, S. 47. (Fig.) Pentru ce să nu arătăm, celor ce voiesc a se scrie printre vrednicii cetași ai sfîntului Hubert, la ce punt al orizontelui vînătoresc sfințește soarele putinței. ODOBESCU, S. III 48. 7. Tranz. (Popular, construit cu dativul) A prescrie, a indica medicamentul sau tratamentul necesar unui bolnav. ♦ Impers. A fi stabilit, rînduit (prin legi, regulamente). Bine, dar călugărului îi scrie... – Ce-i scrie călugărului?! Lasă că știu eu ce-i scrie: o să muncească pentru mînăstire. STĂNOIU, C. I. 17. ◊ Expr. A fi scris sau a-i fi scris cuiva (rar pentru cineva) = a-i fi rînduit cuiva de la naștere, sortit, hărăzit (de soartă). Ei, ce să-i faci? Așa i-a fost scris omului. Săracu! SADOVEANU, O. VIII 188. Vai, doamne, văd că-i scris Să mor cum nu mai moare alt om! COȘBUC, P. II 179. Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. – Variantă; scria (DUMITRIU, N. 161, PAMFILE, CR. 44) vb. I.

John Bull – Dacă am traduce acest nume în românește, am spune „Ion Taurul”. E denumirea dată poporului englez, al cărui caracter rezistent, încăpățînat și îndeobște greoi în a se mișca și a lua hotărîri a fost descris chiar de un englez: John Arbuthnot, scriitor și medic al reginei Anna (1658-1735), într-o lucrare satirică: The History of John Bull, apărută la începutul secolului al XVIII-lea. Ca denumire, e echivalentul lui Jacques Bonhomme pentru poporul francez, Jonathan pentru poporul american ș.a.m.d. Vorbind despre Irlanda, de unde era originar, Bernard Shaw scria: „Cealaltă insulă a lui John Bull” (adică a Angliei). LIT.

MANUSCRÍS (< manuscript, după scris; {s} lat. manus „mână” + scriptus „scris”) s. n. 1. Denumire generală pentru orice text scris de mână. Semnificația cea mai importantă este aceea de carte veche scrisă sau copiată înainte de apariția tiparului. Cele mai vechi m. au fost scrise pe papirus; din sec. 3+4, au fost strânse în codexuri. Principalele centre de scriere și copiere au fost mănăstirile, unde, treptat, scrierea și decorarea acestor m. cu miniaturi și litere aurite a devenit o adevărată artă. Sin. manuscript. 2. Prima formă autografă sau dactilografiată (procesată)a unei lucrări pregătite pentru publicare. ◊ Loc. În manuscris = în formă netipărită.

*omágiŭ n. și -áj n., pl. e (fr. hommage, d. mlat. hominaticum, de unde s’a făcut *omnage, ommage, scris azĭ cu h fiindcă vine d. lat. homo, om. V. omenie). Obligațiunea vasaluluĭ față de suzeranu luĭ. Fig. Respect, venerațiune: omagiŭ virtuțiĭ. Dar respectuos, prinos: a face cuĭva omagiu uneĭ cărțĭ saŭ omagiŭ cu o carte. A prezenta cuĭva omagiile tăle, a-ĭ prezenta salutărĭ, complimente și alte expresiunĭ de politeță.

părăsésc v. tr. (ngr. paretó [scris paraitó], aor. apárnisa, părăsesc, de unde și mrom. apîrnistri și sîrb. parasiti). Mă duc de la, daŭ uĭtăriĭ, las în voĭa întîmplăriĭ: a părăsi casa, patria. Mă despart de, neglijez: a-țĭ părăsi studiile, amiciĭ. Plec din, evacuez: dușmaniĭ aŭ părăsit reduta. Fig. A părăsi vĭața, a muri. A părăsi o ideĭe, a renunța la ĭa. V. refl. Vechĭ. Mă las de: nepărăsindu-se de răutățile luĭ (N. Cost. 2, 33 și 34).

IGNATIE TEOFORUL (Sfântul) (?-c. 110), episcop al Antiohiei. Cunoscut pentru cele șapte scrisori (șase adresate mai multor comunități creștine, iar a șaptea lui Policarp, episcop al Smirnei) pe care le-a scris în timpul călătoriei spre Roma, unde, condamnat la moarte, avea să fie sfâșiat de fiare în arenă. Scrisorile sale, prin care povățuiește comunitatea creștină să se apere de influența gnosticismului, reprezintă o sursă de informații în privința credințelor bisericii creștine timpurii. Prăznuit la 20 dec.

FERATĂ, ferate, adj. f. (Numai în expr.) Cale (sau linie) ferată = drum prevăzut cu șine, pe care circulă trenurile; drum-de-fier. Îți scriu, Ioană, de la Bumbești-Livezeni, Unde... Au tot mințit stăpînii de ieri c-o să facă Mîndrețe de linie ferată. VINTILĂ, O. 40.

angro adv., adj. invar., s.n. 1 adv., adj. invar. (despre vînzarea și cumpărarea mărfurilor) În cantitate mare; cu ridicata, (înv.) cu toptanul. 2 adj. invar. (despre depozite, magazine etc.) Unde se vinde marfă cu ridicata. 3 s.n. Depozit, magazin etc. unde se vinde marfă cu ridicata. ♦ scris și en gros, engros. pl. -uri. și angros adv., adj. invar., s.n., angrou s.n. /<fr. en gros.

HERTZIAN, -Ă adj. (Fiz.) Care se referă la undele electromagnetice radiofonice. ◊ Unde hertziene = unde electromagnetice care transmit semnalele radiofonice; cablu hertzian = sistem de transmisie prin unde herțiene a mesajelor. [Pron. -ți-an, scris și herțian. [Cf. fr. hertzien].

Neagoe Basarab, domn al Țării Românești (1512-1521), fiul lui Basarab cel Tânăr și al Neagăi, Descendent din boierii Craiovești. A urmărit întărirea autorității centrale și s-a preocupat de dezvoltarea culturii. În timpul său s-a tipărit la Târgoviște Evangheliarul (1512), au fost construite mai multe m-ri (Tismana, Cozia, Snagov, bis. vechii Mitropolii din Târgoviște etc.) și s-a construit cel mai grandios monument de artă religioasă din țara noastră, unde este înmormântat împreună cu familia. A scris și lucrarea Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.

* dreséz v. tr. (fr. dresser, d. lat. pop. *drectiare, d. *drectus, îld. directus, drept, de unde s’a făcut dreicier, drecer, arbitrar scris dresser. V. adresez, drept). Redactez: a dresa un act. Instruesc, învăț un animal: a dresa un cîne.

dor, doruri, s.n. – 1. Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință: „Am avut și eu un dor / Să am pe lume fecior; / Doru mi s-a împlinit / Și-un pruncuț mi-am dobândit” (Calendar 1980: 18). 2. Supărare, mâhnire: „Să n-am prunc de ciupăit / De dor m-aș fi prăpădit” (Calendar 1980: 17). 3. Suferință pricinuită din dragoste pentru cineva: „Eu îi spun că nu mi-i dor, / Da’ de la inimă mor; / Eu îi spun că nu-l doresc, / La inimă mă topesc” (Calendar 1980: p.64). 4. Atracție erotică: „Asară pe la opt ceas / Doru mândrului l-am tras; / Eu m-am culcat pe perină, / El m-o rupt de la inimă. / Când m-o rupt, m-o clătinat / Și de pe somn m-o sculat. / Mă trezesc și mândru nu-i, / Numa scris numele lui / Pe dijdița patului” (Calendar 1980: 62). 5. Personificare a dragostei, similar cu Zburătorul: „La mijlocu codrului, / Unde stau porțile-nchise, / Fetele pe tablă scrise, / Prinde doru-a mă-ntreba: / – Doară caț pe cineva? / – Cat pe cel cu pană verde, / Sus i Dumnezău, nu-l rebde /... / Că m-o-nvățat sărutată / Și m-o lăsat supărată; / Și m-o-nvățat a ibdi / Și m-o lăsat a dori” (Papahagi 1925: 167). – Lat. podolus (< dolare „a durea”), cf. it. duolo, fr. deuil, sduelo, port. dó.

sfert (vest) și sfert (est) n., pl. urĭ (vsl. četvrŭtŭ, sfert [d. četverŭ, patru]; rut. čvertĭ, de unde s’a făcut cĭfert [cum se scria în vechime], apoĭ șfert, apoĭ sfert; rus. četvert, četverĭt. V. sfîrtic, cĭocîrtesc, cîozvirtă, fîrtaĭ și ferdelă). Pătrar, a patra parte: un sfert de ceas, de chilogram, de pîne. Un bir care se plătea odinioară pe un sfert de an și ajuns pe urmă ilimitat (pînă la 12 sferturĭ pe an). Fîșie mare de ogor.

ostracism n. 1. judecata prin care Atenienii exilau pentru zece ani pe cetățeni, al căror renume și popularitate puteau deveni un pericol pentru libertate (voturile se scriau pe o scoică, sau ostrakon, de unde și numele); 2. fig. lege, sentiment de excluziune.

PLACĂ, plăci, s. f. Piesă solidă cu grosimea uniformă și relativ mică față de celelalte două dimensiuni. După-amiază cerul s-a acoperit. Marea e gri-verzuie și rece privirii ca o placă de zinc iarna în ger. C. PETRESCU, Î. II 251. [Cîinele] a ieșit din curte, ca să nu se mai înapoieze niciodată, ducînd cu el... zgarda cu plăci de nichel de la gîtu-i. GALACTION, O. I 308. ◊ Fig. Peste-a albei dalbă placă Ea acum zîmbind se pleacă, S-uită-n fundu-i luminos. EMINESCU, E. P. 150. Placă fotografică = placă de sticlă pe care este depus un strat de gelatină sau de colodiu în care este înglobată o substanță sensibilă la acțiunea luminii. ♦ Disc de ebonită pe care se imprimă vibrațiile vocii sau ale unui instrument muzical, spre a fi apoi reproduse cu ajutorul patefonului. Pe-o fereastră străbătea o havaiană hîrșcîită pe-o placă uzată de patefon, C. PETRESCU, A. 310. ◊ Expr. (Familiar) A schimba placa = a schimba subiectul unei discuții prea lungi sau monotone care a ajuns să plictisească. ♦ Tăbliță de ardezie pe care învățau altădată să scrie școlarii începători. Mă frate, mă gîndesc unde-o fi și ce-o fi făcînd profesorul, ăl care tmi puse în mînă abecedarul și placa. SADOVEANU, M. C. 34. – Variantă: platcă (DELAVRANCEA, S. 217) s. f.

SCRIITOR², -OARE, scriitori, -oare, s. m. și f. 1. Autor de opere literare; prozator, poet, dramaturg. Scriitorii sînt cei mai ideali prietini ai noștri. SADOVEANU, O. VI 432. De la scriitori se așteaptă în primul rînd transformările sociale și crearea omului nou. SAHIA, U.R.S.S. 191. Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l... Ce-o să aibă din acestea, pentru el, bătrînul dascăl? EMINESCU, O. I 133. 2. (Numai la masculin, astăzi rar) Funcționar de cancelarie care copiază sau redactează acte, scrisori oficiale; copist. Am aflat de ieri, de la un prieten care-i scriitor la judecătorie. REBREANU, I. 107. Domnul Ghiță, scriitorul de la subprefectură, jucase toată noaptea cărțile la crîșma lui Tănase Berechet. BUJOR, S. 36. Erau silite a danța numai cu scriitorul satului. NEGRUZZI, S. I 105. ♦ (În trecut) Persoană în slujba domnitorului sau a unui înalt demnitar de stat, care îndeplinea funcția de secretar. V. diac, grămătic, logofăt. Vodă intră în camara lui obișnuită, unde... avea plăcere să poruncească diacilor să scrie... La o parte erau mesuțele pentru scriitori. SADOVEANU, F. J. 308. Cea mijlocie grăi: De m-ar lua pe mine scriitorul împăratului, toată curtea i-o aș îmbrăca cu un fus de tort. RETEGANUL, P. II 22. Dară pentru că nu știa ce feli de pasăre îi aceasta, dete poroncă scriitorilor săi să trimeată cărți pin toată lumea. SBIERA, P. 69. 3. (Popular) Desenator, pictor. Iară fața mi-o voi da La Turda la rumenele, Părul la făcut inele, Ochișori la scriitori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236.- Variantă: scrietor, -oare (SLAVICI, O. I 304) s. m. și f.

dor, doruri, s.n. – 1. Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință: „Am avut și eu un dor / Să am pe lume fecior; / Doru mi s-a împlinit / Și-un pruncuț mi-am dobândit” (Calendar, 1980: 18). 2. Supărare, mâhnire: „Să n-am prunc de ciupăit / De dor m-aș fi prăpădit” (Calendar, 1980: 17). 3. Suferință pricinuită din dragoste pentru cineva: „Eu îi spun că nu mi-i dor, / Da’ de la inimă mor; / Eu îi spun că nu-l doresc, / La inimă mă topesc” (Calendar, 1980: 64). 4. Atracție erotică: „Asară pe la opt ceas / Doru mândrului l-am tras; / Eu m-am culcat pe perină, / El m-o rupt de la inimă. / Când m-o rupt, m-o clătinat / Și de pe somn m-o sculat. / Mă trezesc și mândru nu-i, / Numa’ scris numele lui / Pe dijdița patului” (Calendar, 1980: 62). 5. Personificare a dragostei, similar cu Zburătorul: „La mijlocu’ codrului, / Unde stau porțile-nchise, / Fetele pe tablă scrise, / Prinde doru-a mă-ntreba: / – Doară caț pe cineva? / – Cat pe cel cu pană verde, / Sus i Dumnezău, nu-l rebde /... / Că m-o-nvățat sărutată / Și m-o lăsat supărată; / Și m-o-nvățat a ibdi / Și m-o lăsat a dori” (Papahagi, 1925: 167). – Lat. pop. dolus „durere” (< dolare „a durea”) (Pușcariu, CDDE, Densusianu, Philippide, Pascu, cf. DER; DEX, MDA).

bidonville [bidon’vil] s.n. Cartier de locuințe mizere, improvizate din deșeuri industriale, din tabla bidoanelor uzate etc., unde locuiește populația săracă a unui oraș. • scris și bidonvil. pl. -uri. /<fr. bidonville <bidon „bidon”, ville „oraș”.

BIROU s. n. 1. masă de scris, cu sertare. 2. încăpere în care se află una sau mai multe mese de scris, la care lucrează persoanele respective. ◊ serviciu public unde lucrează funcționari, specialiști etc. 3. organ executiv și conducător al activității curente a unei organizații politice, de masă, obștești, științifice, internaționale, al unui organ administrativ. 4. grup de membri ai unei adunări, însărcinat să conducă adunarea respectivă. ◊ reunire a președintelui, a vicepreședinților și a secretarilor unei adunări legiuitoare. (< fr. bureau, /3, 4/ rus. biuro)

stámbă f., pl. e (ngr. stámba, scris -mpa, d. it. stampa, tipărire, tipar, de unde înt. de „stampilă”, apoĭ de „pînză zugrăvită pin tipărire”ça și basma. V. stampă). 1. Munt. Vechĭ. Stampilă: stamba de aramă a mitropolia. Tipar. A da în stambă, a da la tipar, a publica. Azĭ. Fig. A da în vileag, a denunța, a face de rîs la lume. 3. (pl. și stămburĭ). Cit, indiană maĭ ordinară, pînză de bumbac ornat cu desemne. 4. Rar. Fel, aspect, calitate, teapă: oameni de stamba luĭ. 5. Mold. sud. Rar azĭ. Alman de calitate superioară. Se compune din apă de Colonia, apă destilată, tinctură de benzoe, oxid de zinc, carbonat de magnezie și, uneorĭ, și carbonat de plumb (cerusă, ghileală). 6. Nț. Suc. Șezătoare (Cp. cu bătătură și pistă).

PANĂ¹, pene, s. f. I. 1. Formație cornoasă care acoperă corpul păsărilor, compusă dintr-un cotor gol pe dinăuntru pe care sînt așezate simetric, lateral, fire (pufoase). Nu știam că rățoiul cel mare... e o pasere sfîntă din țara de la miazăzi, – cu pene de azur și ochii de ametiste fumurii. SADOVEANU, O. A. II 146. La poalele lor cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre. ODOBESCU, S. III 16. Amîndoi ne potrivim, Și la ochi și la sprîncene, Ca doi porumbei la pene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 50. *Expr.Ușor în pene = îmbrăcat subțire, cu veșminte sumare; p. ext. rău îmbrăcat, zdrențăros. Căldura după ce trece Și începe vîntul rece, Țiganul ușor în pene... Acum vede că îi pasă. PANN, P. V. I 107. Smuls de pene = rușinat, umilit. Viteji din gură, care s-au întors acasă smulși de pene, de nu ș-au mai venit în fire. La TDRG. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a lua (pe cineva) la ceartă. Fără grijă, se duce la împăratul. Acolo, măria-sa, gata să-l ia prin pene. PAMFILE, M. R. I 90. A se umfla în pene = a se îngîmfa, a se fuduli. Poți să te umfli-n pene! Am să te-ascult. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 13. Mă umflam în pene ca și cînd prin vitejia mea s-ar fi fost isprăvit această izbîndă. La TDRG. ◊ Fig. Chipul ei din calea noastră orice piedică gonea Și făcea din mine pană și din roibu-mi rîndunea. EFTIMIU, Î. 36. ◊ Compus; pana-zburătorului = plantă erbacee din familia eruciferelor, cu flori mari violete; crește prin pădurile umbroase de la munte (Lunaria anua). 2. (La pl.) Material pentru umplerea pernelor, a saltelelor etc.; penele (1) de pasăre sau firele pufoase desprinse de pe cotoarele penelor (1), folosite în acest scop. V. fulg, pu f. Se suie iute în pod și scoboară de acolo un știubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa. CREANGĂ, P. 5. 3. Podoabă făcută din una sau din mai multe pene colorate (1), care se poartă la pălării; penaj care împodobește coifurile; panaș, pompon. Și eu trimite-voi Ce-i mai mîndru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul și cu ramurile, Coiful nalt cu penele. EMINESCU, O. I 149. ♦ (Transilv.) Podoabă făcută din alt material decît din pene, în special floare sau buchet de flori naturale sau artificiale (purtată la pălărie de flăcăii de la țară); broderie în formă de floare. Își tocmiseră apoi la un cojocar meșter, în Turda, cojoace cu pene roșii. DAN, U. 3. Știi, fetiță, ce ți-am spus, La cules de cucuruz: Să porți pană de colie, Să-mi fii dragă numai mie? BIBICESCU, P. P. 64. ♦ Aripă de gîscă sau de altă pasăre, folosită la ștergerea prafului de pe obiecte, la scuturatul vetrei etc. ♦ Smoc de pene (1) de la aripi sau din coada păsărilor, folosit pentru ungerea cu grăsime a foilor de plăcintă. ♦ Plută făcută din cotorul unei pene (1) de pasăre, pentru a ține cîrligul undiței la adîncimea voită. Doi băiețandri zvîrleau și trăgeau undițele și urmăreau cu ochii, încordați, fuga pe unde a penei. SADOVEANU, la TDRG. 4. Ustensilă de scris făcută din pană de pasăre (mai ales de gîscă), ascuțită și despicată la vîrf, întrebuințată înainte de inventarea penițelor de metal; p. ext. toc de scris, condei. Diacul sta neclintit la pămînt... ținînd în dreapta, cape un lucru scump, pana de gîscă. SADOVEANU, O. VII 25. Împărăteasa, luînd o pană, a-nceput să scîrțîie pe hîrtie. CARAGIALE, O. III 89. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, O. I 137. ◊ Fig. Sub pana lui Eminescu limba romînească s-a înmlădiat armonios. SADOVEANU, E. 73. ♦ Fig. Stilul, felul de a scrie al unui autor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. Cam pe la anul 1846, Nicu Bălcescu a mai făcut și o altă călătorie în Moldova... unde s-a găsit în strînsă legătură cu Alecu Rusu, și nu este de mirat că acești doi tineri să-și fi ezersat (= exersat) în comun pana și imaginațiunea lor, unul în limba romînă, celălalt în limba franceză. GHICA, S. A. 145. Și istoria noastră are întîmplări, are portrete, care nicidecum n-ar răminea mai prejos decît eroii celor vechi, dacă acestora li s-ar scoate aoreola poetică cu care pana geniului i-a înfrumusețat. KOGĂLNICEANU, S. A. 56. 5. (Prin analogie; regional) Pănușă. Încep prin a desface penele sau pănușele știuleților... trăgîndu-le apoi în jos. PAMFILE, A. R. 218. II. 1. Bucată de lemn sau de metal, de forma unei prisme triunghiulare, întrebuințată pentru despicarea lemnelor, pentru spargerea unor corpuri, pentru detașarea unor bucăți dintr-un material etc. Manipulațiunea despicării bilei...cere o dexteritate practică cu atît mai admirabilă, cu cît muncitorul n-are alte unelte decît o custură, o pană și un mai. I. IONESCU, M. 397. ♦ Piesă de lemn sau de metal în formă de prismă, folosită la fixarea sau înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașină, a unor elemente de construcție etc. Coada se întărește în urechea sapei prin ajutorul unei pene de lemn sau unui piron sau cui de fier. PAMFILE, A. R. 74. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip pentru a le spația. ♦ Partea lată, plană a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. Numai privirile agere se furișau de sub sprîncene spre boier, strălucind ca pene de săbii. SADOVEANU, P. 51. Vîslea hoțește, fără să scoată pana lopeții din apă. BART, E. 329. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vîrf. 3. Bețișor cu care se strînge frînghia ferăstrăului pentru a întinde pînza; cordar (2). 4. (În expr.) Pana căpăstrului = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Partea unei cîrme de navă, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei pentru a schimba direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid sau de alt material, cu care se ating coardele cobzei; plectru. ♦ Lama unor instrumente de suflat; ancie. 7. (În expr.) Pană de somn = bucată de somn, de la pîntece sau de la coadă, sărată sau preparată în oțet. 8. (Sport; în expr.) Categoria pană = categorie în care intră luptătorii și boxerii cu greutatea corpului cuprinsă între 54 și 57 kg. – Variantă: peană (COȘBUC, P. II 256, ODOBESCU, S. A. 136, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39, ALECSANDRI, P. P. 3) s. f.

CARTE cărți f. 1) Scriere tipărită, legată sau broșată în volum. ◊ ~ de căpătâi lucrare preferată de cineva, absolut indispensabilă într-un domeniu de activitate. 2) fig. Bagaj de cunoștințe pe care le posedă cineva; învățătură; studii. ◊ A face ~ a însuși cunoștințe. A ști ~ a fi om învățat. A vorbi ca din ~ a vorbi ca un om învățat. A lega ~ea de gard a renunța la învățătură. 3) Document oficial, cu date personale care confirmă drepturile unei persoane; carnet. ~ de muncă. 4) Bucată de carton de dimensiuni mici, care conține diferite însemnări și servește la anumite scopuri. ~ de vizită. ~ poștală. ~ de joc. 5) înv. Comunicare în scris trimisă cuiva; scrisoare; răvaș. A trimite ~. 6) înv. Caiet unde se fac diferite însemnări cu caracter administrativ; registru. ~ de imobil. [G.-D. cărții] /<lat. charta

ARMIE, armii, s. f. (Învechit, azi numai livresc) Armată, oaste. Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vînturată. Acea grindină-oțelită înspre Dunăre o mînă, Iar în urma lor se-ntinde falnic armia romînă. EMINESCU, O. I 148. Îți scriu aceste rînduri dintr-o pădure plină de zăpadă, unde ne-am retras după o luptă grozavă cu armia generalului Verder. ALECSANDRI, T. 1299. Dar cine se aude Și ce este ăst sunet? Ce oameni sau ce armii și ce repede pas? ALEXANDRESCU, P. 27. ◊ Fig. Uraganul își mîna cumplitele armii de nouri pe deasupra și umplea cîmpiile de freamăt. SADOVEANU, O. III 76.

PRICINĂ, pricini, s. f. 1. Cauză care determină acțiune, o situație; motiv. Cîrciumarul Busuioc, care ieșise în prag, înțelegînd pricina forfotelii, strigă către Trifon. REBREANU, R. II 39. Din ce în ce mai crudă și mai fără îndurare a fost cu mine. Toată pricina era că semănăm cu tata. VLAHUȚĂ, O. A. 149. Nu ți-am scris de mult și pricina e că nu știam unde te afli. GHICA, A. 231. ◊ Loc. adv. Fără (nici o) pricină = fără motiv, din senin. Fără nici o pricină, erau poftiți la un ospăț, care-i ademenea să uite libertatea răpusă și soarta potrivnică a bătăliei. PETRESCU, R. DR. 17. De ce deodată, ascultînd, te-ai întristat fără pricină? id. C. V. 204. ◊ Loc. conj. Din pricină că... = pentru că. ◊ Loc. prep. Din pricina = ca urmare a... avînd drept motiv...; din cauza..., din vina... ◊ Expr. (Învechit) A pune pricină = a invoca motive pentru justificarea unei acțiuni, a găsi pretext. Puind pricină că Bocskai nu a intrat în Ardeal cînd a fost chemat, cardinalul ocupase cetățile. BĂLCESCU, O. II 222. ♦ Prilej, ocazie, pretext. Cînd va veni Nicu, să-i dai pricină de vorbă. ALECSANDRI, T. I 37. 2. Neînțelegere, controversă, ceartă; (învechit) dezbatere judiciară, proces, cauză. [Bîrnoavă] trimise poruncile și făcu vestire la poartă că domnul curînd începe judecarea pricinilor. SADOVEANU, O. VII 142. Eu, o judecată am Cu nește rezași... O pricină de hotare, HASDEU, R. V. 42. Mitropolitul adresă Adunării o carte, povățuind pe toți care cunosc pricina, a mărturisi adevărul. BĂLCESCU, O. 103. ◊ Expr. A se pune de pricină = a) a se împotrivi, a se opune. Văru-mieu Ion Mogorogea, cu vătrariul subsuoară, se punea de pricină că nu ură, și numa-ți crăpa inima-n tine de necaz. CREANGĂ, A. 43. Cela nu se pune de pricină: dă capra, ia carul. id. O. A. 149; b) a se lua la ceartă, a face gură. Apă ți-am dat, mîncare ți-am dat, ce-ți mai trebuie? Acu te pui de pricină? SADOVEANU, O. V 32. Fusese om aprig și certăreț. Gata să se pună de pricină pentru drepturi adevărate sau numai închipuite. PETRESCU, R. DR. 23. A căuta (cuiva) pricină (cu luminarea) = a căuta (cuiva) motiv sau pretext de ceartă (cu orice preț); a căuta nod în papură. Arțăgos, căuta pricină tuturor, PAS, Z. I 145. Nu o dată Mi-l lipseau de prînz ori cină Și-l certau apoi în pilde Ca să-i caute pricină. IOSIF, P. 70. A găsi (cuiva) pricină = a găsi un motiv sau un pretext pentru a se certa cu cineva. Într-o zi... îmi găsi pricină de la te mieri ce. GANE, N. II 164. ♦ (Învechit) Act în care s-a consemnat hotărîrea luată într-un proces. Să-mi aduci pricinile ce-a judecat Bogdan și a rămas fără pecetea domnească. DELAVRANCEA, A. 54. 3. Întîmplare (neplăcută); chestiune, afacere. Am să-i spun boierului mai pe departe această pricină nenorocită. GALACTION, O. I 77. ◊ Loc. adj. Cu pricina = despre care este vorba, respectiv; cu bucluc. În noaptea cu pricina, am întîlnit pe Romano... venind pe furiș nu știu de unde. HOGAȘ, DR. II 161. Împăratul, cum auzi că a venit păstorul cu pricina, îl chemă înaintea lui. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Învechit, de obicei urmat de determinări în genitiv) Cauză politică sau socială de mare importanță; problemă de interes colectiv. Cînd romînii erau acum să tragă sabia, ca în vremea lui Mihai Viteazul, pentru sfînta pricină a independenței naționale, Șerban-vodă muri și cu dînsul și acea vrednică hotărîre. BĂLCESCU, O. I 21. Sufletele alese care apără o pricină sfîntă și vor să se jertfească pentru dînsa, nu calculează puterile vrăjmașului. id. ib. 71. – Accentuat și: pricină.

siguranță sf [At: (a. 1776) URICARIUL, II, 198 / V: (îvp) sicu~, ~ție / Pl: ~țe / E: sigur + -anță] 1 Realitate sau rezolvare de care nu se îndoiește nimeni. 2 Părere fermă, neclintită (asupra cuiva sau a ceva) Si: certitudine, credință, încredere, (înv) siguritate (1). 3 (Îlav) Cu ~ Cu încredere deplină în realitatea sau în rezolvarea a ceva Si: indiscutabil, neapărat, negreșit, precis, sigur, (îvp) nesmintit. 4 (Îal) Fără condiții sau alternative Si: indiscutabil, neapărat, negreșit, precis, sigur, (îvp) nesmintit. 5 (Îal) În mod hotărât Si: indiscutabil, neapărat, negreșit, precis, sigur, (îvp) nesmintit. 6 (Îal) În mod hotărât Si: ferm. 7 Atitudine fermă, hotărâtă Si: fermitate, hotărâre. 8 Calitatea de a determina, de a indica etc. precis (1) Si: precizie. 9 Aflare la adăpost de orice pericol. 10 (Stare sau sentiment de) încredere, liniște, datorat absenței oricărui pericol Si: securitate apărare, asigurare, protecție, protejare, securitate, (asr) pază. 11 Complex de condiții materiale, economice, politice care asigură securitatea. 12 Ansamblu de măsuri privind ocrotirea oamenilor, a bunurilor etc. Si: apărare, asigurare, protecție, protejare, securitate, (asr) pază, (înv) sigurație, sigureală, siguritate (3), (îvr) securizare¹. 13 (Îs) Ac de ~ Ac prevăzut cu o închizătoare care îi acoperă vârful pentru evitarea înțepăturii sau a desprinderii lui din locul unde este înfipt. 14 (Fin; îvr) Asigurare (3). 15 (Fin; ccr) Act scris care atestă efectuarea acestei operații. 16 (Înv) Adeverință (3). 17 (Pex) Recipisă. 18 (Îvr) Confirmare (1). 19 Organ de mașină, dispozitiv sau aparat care protejează un material sau un sistem tehnic împotriva acțiunilor dăunătoare, interioare sau exterioare sistemului protejat. 20 (Îs) ~ de funcționare Calitatea unui sistem tehnic (sau a unui element component, a unui sistem tehnic) de a funcționa fără defecțiuni și abateri esențiale. 21 (Îas) Fiabilitate (1). 22 (Șîs ~ electrică) Aparat de protecție pentru întreruperea automată a circuitului electric, când curentul din circuit depășește într-o anumită măsură valoarea sa nominală. 23 Dispozitiv care se introduce în broasca unei uși, pentru ca aceasta să nu poată fi descuiată cu o cheie falsă. 24 Dispozitiv care împiedică descărcarea accidentală a armei de foc. 25 (Reg) Sârmă groasă folosită la legarea plutelor de mal. 26 (Reg) Argea (la plută). 27 (În comunism; sîs ~ța statului sau poliție de ~) Organ represiv de stat cu atribuția de a apăra ordinea de stat,

birou s.n. 1 Masă de scris, cu sertare și compartimente (în care se țin hîrtii, documente etc.). 2 Local, parte dintr-un local sau încăpere în care se află una sau mai multe mese de scris. ♦ Mobilierul necesar unei astfel de încăperi. 3 Serviciu public unde lucrează funcționari, specialiști etc. ◊ Expr. (A lucra sau a rezolva etc.) din birou = (a lucra, a rezolva etc.) fără a cunoaște realitățile, birocratic. ♦ Ext Funcționarii unui astfel de serviciu. 4 Grup de persoane cu funcții de conducere executivă a unor organizații politice, de masă, obștești, științifice, internaționale, a unui organ administrativ. 5 Grup de membri ai unei adunări, însărcinat să conducă lucrările (sau activitatea) acesteia. ♦ Reunire a președintelui, a vicepreședinților și a secretarilor unei adunări legiuitoare. 6 Birou de plasare = birou care se ocupă cu plasarea șomerilor într-un serviciu. Birou de bagaje v. bagaj. Birou de mișcare v. mișcare. • pl. -uri. /<fr. bureau.

MIREÁSĂ s. f. I. 1. Nume purtat de femeie în ziua (sau în preajma zilei) căsătoriei sale; (regional) miră⁴. Iasă mirele din cămara sa și mireasa din cămara mirelui ei. DOSOFTEI, ap. GCR I, 264/4, cf. ASACHI, S. L. II, 61, ALEXANDRESCU, M. 396. Iar în urmă-le călare, Vine-o mândră fată mare gătită de măritare. Ea-i mireasa unui crai. ALECSANDRI, P. II 51 cf. 101, id. T. II, 180. Tu să fii a mea mireasă Dulce mîndră-mpărăteasă. BOLINTINEANU, O. 89. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese. Iar tu să-mi fii mireasă, id. ib. 172. O îmbracă cu niște haine ca de mireasă. ISPIRESCU, L. 179. E frumoasă și mireasa. COȘBUC, P. II, 66. Poala lungă a rochiei ei de mireasă, scria pe pământ valuri obosite, înflorite de spumă, pe unde trecea. ANGHEL, PR. 21. Voinea s-a întors. . . cu tot ce trebuie unei mirese și unei nunți domnești. GALACTION, O. 71, cf. CAMIL PETRESCU, T. II, 36. Sună frumos Discursurile astea mieroase Ca o trenă de mireasă. BARANGA, V. A. 16. Numai rar cînd iese-n sat Pune-o mască prietenoasă Și-i sfios ca o mireasă, V. ROM. mai 1954, 224, cf. iulie 1954, 226. Nu mi-ar fi bănat dacă s-ar fi măritat De-aici al treile sat, Dar ea s-a făcut mireasă De la noi a treia casă. ALECSANDRI, P. P. 303. [Marama] să fie și de mătasă, Numai să fie de aici din casă, De la cinstita mireasă. POP., ap. GCR II, 312, cf. 293, 316. De frumoasă ești frumoasă Ș-ai fi bună de mireasă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 427. Cînd merge mirele cu nuntașii să ia mireasa, nu i se dă drumu în ogradă. ȘEZ. I, 33. Mireasa-i cu peteală. MAT. FOLK. 1502, cf. 1497. Hei, tu dragă de mnireasă, cată tu ce tîrguiești. ȚIPLEA, P. P. 92. Frundzî verd’i d’i cireașă, Dulci-i gura d'i mnireazî, Ca o buobă di cireașî. ARH. FOLK. V, 147, cf. 130, M, 54, ALRM I/II h 359. Mirele nu se plînge cînd mireasa e prea frumoasă. ZANNE, P. IV, 449. Vai de mireasă, cînd nu-i mirele. id. ib. 450. Pînă a se găti mireasa, Ochii ginerelui iasă. id. ib. 451. Mireasa nimerește masa (= cînd ai nevoie, îndrăznești fără a aștepta să fii poftit). Cf. id. ib. 450. ◊ (Printr-o lărgire a sensului) Vreau să mă însor, și mireasa mea e bună, frumoasă. DELAVRANCEA, A. 98. Altă mireasă, afară de Florica vădanei lui Maxim, n-ai găsit cîtu-i satul de mare? REBREANU, I. 91. ◊ Dansul (sau hora, jocul) miresei = numele unui dans popular (care se joacă în timpul nunții). Cf. PAMFILE, J. III, 13, SEVASTOS, N. 281. De-a mirele și mireasa v. m i r e¹. ◊ E x p r. A plînge ca o mireasă = a plînge tare, cu foc. Cf. CREANGĂ, A. 4, CADE, DL, DM. A sta ca o mireasă = a) a nu lucra nimic, a sta degeaba. Cf. CADE, DL, DM; b) a fi timid. A mînca ca o mireasă = a mînca foarte puțin. Cf. DL, DM. Stă parcă i-a murit mireasa = stă supărat. ◊ F i g. Moartea-i mireasă, Mormîntu-i casă, Viermii sînt nași, Hai la vrăjmași. HASDEU, R. V. 164. Iubito, cu fața de mort Mireasă pe tron Cu grai monoton în visul meu te port. BACOVIA, O. 133. Mireasa lumii = moartea. Să le spui curat Că m-am însurat Cu-o mîndră crăiasă, A lumei mireasă. ALECSANDRI, P. P. 2. ♦ (În limbajul bisericesc) Mireasa lui Dumnezeu (sau a Domnului, rar, a cerului) = călugăriță. Și iarăși călugărița să cheamă mireasa lui Dumnedzău. PRAV. 196. Berta. . . Ai hotărît să fii a cerului mireasă. I. NEGRUZZI, S. VI, 611. Mai mult de jumătate din aceste mirese ale Domnului crescuseră, ucenice, în casa maicei Rahila. GALACTION, O. 316. ♦ (În limbajul bisericesc) Biserica creștină. [Hristos] iaste cap s[î]ntei besearici, miresii sale. DOSOFTEI, ap. GCR I, 209/18. ♦ F i g. (Glumeț) Sabie. Cf. DDRF. Mă întorsei iară pe plai cu mireasa pe sub strai. POP., ap. id. ib. 2. Personaj din diferite jocuri populare. De sărbătorile de iarnă cocea mătușa Sâftica cuptioare peste cuptioare de colaci pentru colindători . . . , flăcăi ce umblau cu țapul, cu mireasa. CONTEMPORANUL, V, 100. Intră un general, un căpitan . . . un mire, o mireasă . . . apoi țiganul cu ursul. PAMFILE, CR. 194. Drăgaica se joacă așa: 4 femei, una numită mireasă, una gîrgălanciu și 2 schimbătoare. H II 246. II. Plantă erbacee din familia labiatelor, cu frunzele verzi-gălbui, purpuriu închis sau roșii, cu flori albe sau purpurii, dispuse în spic, cultivată ca plantă ornamentală; (regional) urzici, poala-maicii-precista (Coleus Blumei). Cf. SĂGHINESCU, S. 96, ȘEZ. XV, 87, ȚOPA, C. 223, PANȚU, PL. 310. – Pl.: mirese. - Și: (regional) mireáză s. f. – Mire¹ + suf. -easă.

Baraș (Iuliu) m. distins medic și naturalist, născut în Galiția la 1813, veni în România la 1849, unde profesa științele naturale și muri la București în 1863; a scris: Minunile Naturei.

STIGMAT, stigmate, s. n. 1. Urmă lăsată de ceva; (în special) urmă rușinoasă, semn dezonorant. Stigmatul viciului. ▭ Și scrii vers după vers... Și nici nu iei aminte cum unde după unde, Cum oră după oră al vremurilor mers Pe fața ta înseamnă tăcutele-i stigmate. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 27. ♦ Fig. Semn distinctiv, caracteristic; simbol. Fiecare neam, avînd o evoluție proprie ș-un stigmat propriu, se dezvoltă potrivit cu un destin propriu și cuprinde în el viața latentă a generațiilor căzute. SADOVEANU, E. 159. Ai gură de odaliscă și, cu stigmatul ăsta de senzualitate, nu poți sfîrși întotdeauna ce-ai hotărît, cuminte și cu sînge rece, între patru pereți ai camerei. C. PETRESCU, Î. I 13. Văzui venind spre mine fără grabă Un om cu nasul dezolat și mare. Părea că cerul pe figura-i slabă A pus stigmatul dragostei și-al urii, Eternizînd profilul lui de babă. TOPÎRCEANU, B. 88. 2. Marcă, ștampilă care se aplica în trecut (prin ardere) pe corpul sclavilor sau al delincvenților. Este-o crudă profanare Să uiți că mumă ți-e femeia... Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare, Precum se pune un stigmat. MACEDONSKI, O. I 81. Ucigător sălbatic de gingașe femei, În veci să porți stigmatul ce-nfiară (= înfierează) pe mișei! ALECSANDRI, T. II 186. ◊ Fig. Minciuna și infamia nu lasă nici un stigmat pe frunte. Nu te înseamnă cu fier roșu sfîrîit în carne. C. PETRESCU, O. P. I 106. ♦ (Glumeț) Pată de murdărie. Alaiul... fu înconjurat de o droaie de copii... cei mai mulți cu obrazurile și cu boturile nespălate. Fiind vremea poamelor ș-a nucilor, stigmatele acestea erau firești și nu dovedeau atît neîngrijirea muierilor, cît lipsa de garduri la livezile din apropiere. SADOVEANU, Z. C. 133. 3. (Bot.) Parte a pistilului, de obicei acoperită cu o secreție lipicioasă, care primește polenul. 4. Fiecare dintre cele două deschizături ale traheelor, așezate pe părțile laterale ale corpului insectelor. – Pl. și: (învechit) stigmaturi (ALECSANDRI, P. III 134). – Variantă: stigmată (MACEDONSKI, O. I 111) s. f.

*ADRESĂ (pl. -ese) sf. 1 ✉️ Numele și locuința unei persoane scrise pe o scrisoare, un pachet, etc., spre a arăta unde trebue să se trimită și cui să se predea: am scris greșit adresa ¶ 2 Locuința unei persoane: i-am uitat adresa ¶ 3 familiar La adresa cuiva, avînd în vedere pe cineva, țintind pe cineva: n’am răspuns la nici unul din aceste atacuri răutăcioase la adresa mea ¶ 4 ⏲ Scrisoare trimisă de o autoritate, scrisoare oficială: Ministerul i-a trimis o ~ de mulțumire ¶ 5 ⏲ Manifestațiune (a vederilor, dorințelor, etc.) a Corpurilor legiuitoare către capul Statului: ~ de răspuns la Mesagiul Tronului ¶ 6 ⏲ Discurs adresat suveranului de un corp administrativ, judiciar, sau de o întrunire de cetățeni [fr.].

Tout est perdu, fors l’honneur! (fr. „Totul e pierdut, afară de onoare!”) – Francisc I, regele Franței, a scris aceste cuvinte mamei sale, după înfrîngerea de la Pavia (1525), unde a fost făcut prizonier și trimis în Spania. El se referea la faptul că, deși învinși, francezii au dovedit totuși în lupte vitejia lor tradițională. Expresia e folosită – mai ales cu o tentă ironică – la adresa celor care, după ce au pierdut o situație strălucită, se consolează cu rămășițele prestigiului de altă dată. IST.

notație muzicală, în sens larg, sistem de scriere a muzicii cuprinzând totalitatea semnelor grafice care să permită executantului realizarea fidelă a intențiilor compozitorului; în sens restrâns, sistem de scriere a sunetelor* muzicale care le determină poziția pe scara înălțimilor*. Sin. sem(e)iografie muzicală. I. în n. europ. uzuală pentru această determinare există trei mijloace de bază: a) portativul* de cinci linii (pentagrama muzicală); b) cheile* corespunzătoare diferitelor voci și instr. și c) notele*. În lipsa portativului, poziția sunetelor poate fi determinată prin frecvența* lor, cuprinsă, în sistemul egal temperat*, între extremele do¹ = 16,35 Hz* și do¹⁰ = 8.372 Hz ale scării înălțimilor*, respectiv sunetul cel mai grav și cel mai acut al orgii* mari. Poziția sunetelor mai poate fi determinată afectând fiecărui sunet indicele numeric al octavei* din care face parte (v. notarea octavelor). Pentru scrierea notelor care depășesc capacitatea portativului se utilizează linii suplimentare; când acestea depășesc numărul de cinci, făcând lectura incomodă, se recurge la semnul de trecere la 1-2 octave superioare sau inferioare (cifrele 8 sau 15 urmate de puncte, v. abreviații; notarea octavelor). Spre a se evita repetarea prea multor linii suplimentare pentru vocile (1) sau instr. al căror ambitus (1) ocupă registre (1) mai grave sau mai înalte ale scării sunetelor, se întrebuințează un sistem adecvat de chei*, semne grafice care, fixând poziția și denumirea unui sunet-reper, le determină pe toate celelalte din ambitusul* respectiv. Notele*, semnele de bază ale scrierii muzicii, au forma unui oval, gol sau plin, desenat puțin oblic. Diferite semne [codițe, stegulețe sau bare (II, 1)] stabilesc valoarea* (duratei) notelor. Deoarece un sunet oarecare din scara muzicală completă repetă pe unul dintr-o singură octavă, denumirile notelor se reduc la 7 în scara diatonică* și la 12 în cea cromatică*. Pentru denumiri de utilizează n. silabică și n. literală (Notația silabică Italia, Franța, România etc.: do re mi fa sol la (si bemol) si; Notația literală Germania, Austria, Anglia, S.U.A. etc.: c d e f g a b h și c d e f g a b-flat b). În Franța, pentru do* se mai folosește și vechea denumire aretină ut*. Denumirile sunetelor cromatice se obțin în n. silabică, adăugând silabelor cuvintele diez* sau bemol* (v. și alterație). În n. literală germ., se adaugă literelor dezinența is pentru diez și es pentru bemol (ex. cis „do diez” și des „re bemol”). Fac excepție de la regulă: as „la bemol” și b sau B „si bemol”. În n. engleză se însoțește litera cu termenul sharp „diez” sau flat „bemol”. Deoarece în muzică nu există timp absolut, ci numai relativ, durata sunetelor este și ea relativă, fiind raportată totdeauna la durata unei note-reper, de o anumită valoare. În sistemul diviziunii (1) binare* a valorilor (care stă la baza ritmului* binar), nota întreagă valorează 2 doimi*, doimea 2 pătrimi* etc. În sistemul diviziunii ternare, nota* întreagă se scrie cu punct (1) în dreapta și valorează 3 doimi (scrise cu punct (1) în dreapta și valorează 3 doimi (scrise cu punct), doimea 3 pătrimi (scrise cu punct) etc. Există și diviziuni speciale: trioletul*, cvintoletul* etc., în diviziunea binară a valorilor, și duoletul*, cvartoletul* etc. în cea ternară*. Pentru fiecare valoare de notă din ambele diviziuni există un semn corespunzător de pauză*, care ține locul notei. Măsurile sunt separate între ele cu ajutorul barelor (II, 3) verticale de măsură: bara finală (dubla-bară) se aplică la sfârșitul unei lucrări sau a părților ei. Intensitatea* sonoră (dinamica*, nuanțele), când este fixă, se notează prin cuvinte ca piano*, forte* etc. Variațiile de intensitate se notează prin termeni ca crescendo* ori descrescendo* sau respectiv, prin semnele < și >. Există diferite semne sau termeni pentru accente* ori moduri speciale de execuție (legato*, staccato* etc.) cum și pentru interpretare. ♦ Încercările mai apropiate de a perfecționa semiografia muzicală au avut în vedere rezolvarea unor probleme ca reducerea numărului de chei, reducerea armurilor*, cifrarea măsurilor și mai cu seamă simplificarea notației alterațiilor, foarte complicate în scriitura modernă. S-a propus autonomia completă a denumirii celor 12 sunete ale gamei cromatice, un sistem nou pentru scrierea lor, ca în unele partituri* moderne (în special a celor de muzică electronică*), în care înălțimile sunt notate prin frecvențe* iar duratele prin secunde. Extinderea principiului cheii sol transpozitoare în orice octavă, după modelul cheii sol pentru tenor (1) (pe linia întâi a portativului), combinată cu principiul cheii fa transpozitoare ar permite să se renunțe cu totul la cheia do. În legătură cu simplificarea n. s-a bucurat de succes, în a doua jumătate a sec. 19, așa-numitul sistem Tonic-sol-fa*. II. (ist.) În perspectiva dezvoltării diferitelor culturi, n. a apărut la un timp nu prea îndepărtat după apariția scrierii și a fost firesc să se utilizeze semnele acesteia (litere, cifre sau chiar cuvinte). Sistemele de semiografie muzicală din această primă categorie au fost numite fonetice (A.-F. Gevaert) și printre ele se află cel indian (cel mai vechi), cu cinci consoane și două vocale, luate din numele treptelor scării muzicale (sa, ri, ga, ma, pa, dha, ni), iar adăugarea altor vocale dubla valoarea notelor; cel chinez, cu semne provenite din numele treptelor și semne pentru valoarea notelor; cel arab, care folosea cifre; cel gr. antic, cu litere ale unui alfabet arhaic și cu diferite semne. ♦ Încă înaintea erei noastre, când numărul coardelor kitharei* ajunsese la 15, scara gr. a sunetelor cuprindea două octave, plus un semiton* sus și un ton* jos (proslambanomenos „[sunet] adăugat”). Sunetele erau scrise și denumite prin 15 litere ale unui alfabet arhaic, unele oblice sau culcate. Pentru muzica vocală există o n. aparte. În n. romană a lui Boethius (sec. 6), inspirată probabil după cea gr. a lui Alypios din lucrarea Isagoge (sec. 4), un fel de manual, semnele grecești sunt înlocuite cu literele majuscule A...P ale alfabetului latin. ♦ În sistemul n. fonetice intră și tubulaturile* sec. 16-17, unde litere, cifre și semne diferite reprezintă coardele* sau tastele* (v. clapă) instr. care trebuiau acționate pentru a obține sunete izolate sau acorduri*. La sfârșitul sec. 17, D. Cantemir a inventat prima n. (cu cifre) a muzicii turcești, cu ajutorul căreia s-au transmis un mare număr de peșrefuri, piese instr. cu mișcare moderată. III. O altă categorie de sisteme de semiografie muzicală – cuprinde n. diastematică (< gr. διαστηματιϰός [diastematikós], „intermitent, [separat] prin intervale”). În aceasta, configurația melodiei, cu succesiunea ei de sunete mai joase și mai înalte, durate etc., este clară ochiului dintr-odată, grație poziției relative a unor semne numite, în diferite subsisteme, neume (< gr. νεῦμα, „semn, comandă”, de la vb. νεύω, „a încuviința, a face un semn, a comanda”), figuri sau note. Cele mai vechi n. diastematice sunt cea neumatică a cântului greg.* și cea bizantină (IV); urmează n. clasică japoneză, cea mensurală a ev. med. (v. musica mensurata) și în fine cea modernă. N. neumatică occid. s-a dezvoltat din accentele ascuțit (lat. virga sau virgula) și grav (punctum) utilizate în metrica (2) poetică latină. Neumele indicau numai locul unde vocea trebuia să coboare, dar nu defineau intervalele și nici durata sunetelor, astfel că serveau mai mult ca mijloc mnemonic pentru cei ce cunoșteau dinainte melodia. ♦ Prin sec. 10 a apărut necesitatea fixării în scris a unui sunet-reper, în care scop s-a adoptat o linie colorată (roșie), înaintea căreia se scrie una din literele F, G sau C, permițând o diferențiere mai bună a sunetelor reprezentate de neume. De la caligrafierea gotică a acestor litere derivă, prin mai multe transformări, actualele semne pentru chei. Utilizarea liniei colorate a însemnat un progres decisiv, deschizând drumul către portativul din mai multe linii. În sec. 11, G. d’Arezzo a introdus tetragrama sa, portativul de patru linii (v. hexacord, solmizare). După ce la unica voce (2) care cânta s-a adăugat o a doua (stilul organum* sec. 9), a devenit necesară măsurarea exactă a duratei sunetelor, de unde a luat naștere n. proporțională sau mensurală (lat. notatio mensurata). Pentru stabilirea duratei relative a sunetelor s-a aplicat sistemul metricii poetice cu teminologia respectivă, începând cu denumirile longa* (nota lungă) și brevis (nota scurtă), utilizate de prin sec. 12. Treptat, dar destul de încet, n. neumatică se transformă în sec. 13 în n. pătrată (notae quadratae), cu valorile ei diferențiate de note și pauze. Această formă avea să devină relativ repede rombică. Trecerea la aceste forme de scriere are la origine un fapt cu totul prozaic. Până în sec. 12, pentru scriere se întrebuința o tijă subțire de trestie sau stuf tăiată (lat. calamus), dar în următorul s-a adoptat pana de gâscă, despicată, elastică. Cu aceasta, printr-o simplă apăsare, nota apărea de la sine pătrată; prin mișcarea oblică a mâinii, nota devenea rombică. Sub influența ritmului dactil (- UU), cel mai important în vechea poetică, în muzică a predominat multă vreme diviziunea ternară (longa = 3 breves). Supremației binarului (longa = 2 breves) i-a trebuit mult timp (sec. 14-16) pentru a se impune [v. mod (III)]. Încă de prin sec. 14 au apărut noi valori de note: maxima* sau duplex longa, care valora 2 sau 3 longae; semibrevis* = 1/2 de brevis; minima* = 1/4 de brevis; miminima* = 1/2 de minima = 1/4 de semibrevis. Toate aceste valori se scriau rombic, cu note goale sau pline cu codițe în sus sau în jos. Din asemenea norme de scriere s-a ajuns și s-a definitivat în sec. 17 forma ovală, puțin oblică, utilizată și astăzi. Valoarea mai mare a notelor albe față de a celor negre datează din sec. 15. ♦ În ceea de privește denumirile sunetelor (notelor), călugării cat. au folosit multe sec. sistemul boețian [v. n. (II)], dezvoltat cu unele adaptări ale literelor lat. În sec. 10, Odon de Cluny introduce o n. simplificată, în care figurau și litere minuscule: în prima octavă se păstrau vechile majuscule A...G, dar în a doua apar minusculele a...g corespunzătoare. În continuare, pentru vocile infantile (femeile nefiind admise în corurile eclesiastice) s-au întrebuințat literele mici ale alfabetului grec. Jos, sub sunetul A, cel adăugat (proslambanomenos) a fost reprezentat prin majuscula greacă Γ (gamma). Cu timpul, denumirea gamma a fost dată întregii serii de sunete spre acut, iar mai târziu, prin restrângere semantică, numai seriei de sunete din cuprinsul unei octave. Inventând (începutul sec. 11) metoda solmizării*, Guido d’Arezzo a introdus sistemul mnemotehnic pentru reținerea sigură a intonației sunetelor scării diatonice, denumind treptele succesive ale acesteia prin silabele ut...la, valabile identic pentru ambitusul oricăruia dintre cele trei hexacorduri* considerate. ♦ Semnele de alterație au ca geneză faptul că, încă de la începutul cântului greg. (sec. 6), atunci când scara lui c (do) era intonată pe nota f (fa), s-a simțit necesitatea unui sunet b mai jos cu un semiton, pentru a se avea între treptele 3-4 ale scării f același interval de semiton ca și între treptele corespunzătoare ale scării c și a se evita astfel tritonul* fa-sol-la-si (diabolus in musica). Astfel, un anumit timp, cu semnul b se notau două sunete de aceeași importanță, dar diferite ca intonație (1). Cu vremea, ele au fost diferențiate în scris în felul următor: 1) nota b din scara c se scria mai colțuroasă, aproximativ pătrată (goală) și de aceea se numea b quadrum sau b quadratum. În scara c, acest b suna frumos (în tetracordul* sol-la-si-do), dar în scara f dădea naștere tritonului fa-si și suna aspru, dur, de unde denumirea de b durum. 2) Nota b din scara f se scria în forma unui b obișnuit și de aceea se numea b rotundum. Fiind intonat cu un semiton mai jos, el suna mai plăcut decât b durum și de aceea i s-a spus b molle (b moale). Mai târziu, pentru a diferenția mai bine aceste două note, b molle a luat forma actualului bemol, iar b durum forma becarului*. În lb. fr. s-a spus b mol și b carré, iar în cea it. b. molle și b quadro. În grafia germ., confuzia dintre forma literei gotice h și forma colțuroasă a lui b quadrum a dus, în sec. 16, la înlocuirea acestuia din urmă cu litera h (si al nostru). Litera b, fără alt adaos, a rămas să-l indice pe b. molle (si bemol). Cât privește diezul, actualul semn grafic care îl reprezintă derivă din semnul becar*. O vreme, actualele semne pentru becar și diez au fost întrebuințate indiferent pentru a indica ridicarea cu un semiton a unei note. De prin sec. 12-13, sunetul fa din modul mixolidic* (sol) era intonat în muzica pop. cu un semiton mai sus, ca și do din modul (1, 3) doric (re), începând să acționeze spontan atracția sensibilei* către tonică* (v. musica ficta). Pentru a se marca în scris noua intonație, se utilizau diferite variante grafice ale semnelor becar și bemol. În sec. 13 ele au fost aplicate notelor fa și do, iar mai târziu și notelor sol și re. Nota mi bemol apare abia în sec. 16. Etimologic, denumirea „diez” provine din gr. diesis*, sfertul de ton din anticul gen enarmonic (1), pe care unii teoreticieni din sec. 16 încercau să-l aducă la o viață nouă, sub influența întoarcerii generale la clasicismul grec. În ev. med. sunetele alterate se scriau cu alte culori decât cele ale scării diatonice, pentru a putea fi mai ușor deosebite de acestea. De aceea au fost numite cromatice (gr. chromatikos „colorat”, de la chroma „culoare”), ca și semitonuri în care intrau (fa-fa diez etc.). Pe la sfârșitul sec. 16 s-a adăugat încă o notă celor șase existente (do...la), care a primit numele de si, format din inițuialele cuvintelor „Sancte Iohannes” (v. hexacord). După un sec., celor șapte silabe li s-au atribuit caracteristicile absolute din hexacordul natural, o dată cu adoptarea octavei ca formulă de solfegiere. Găsind „surdă” vechea silabă ut a lui G. d’Arezzo, italienii au înlocuit-o în sec. 17 cu silaba do*, provenită de la numele teoreticianului G.B. Doni sau de la invocația Dominus vobiscum („Domnul fie cu voi”). În Franța se utilizează ambele silabe. IV. N. bizantină. Cercetările întreprinse, îndeosebi în sec. nostru, au dus la concluzia că sumerienii, indienii, chinezii, egiptenii și grecii vechi au cunoscut n. muzicală. Sunerienii au utilizat notația cuneiformă încă din sec. 16 î. Hr. După descoperirea, în 1947, a unui important fond de mss. la Qumran – în apropierea Mării Moarte – în Iordania (datate între anii 150 î. Hr. – 150 d. Hr.), Eric Werner a ajuns prin 1957, la constatarea asemănării evidente între unele semne din aceste mss. și semne cuneiforme sumeriene, unele chiar cu semne muzicale biz. Asemănarea cu n. biz. a izbit și pe alți specialiști. În alte mss., care au aparținut sectei maniheene, descoperite la Turfan, în deșertul Gobi (China), scrise prin sec. 10-11 după modele foarte apropiate de originalele din sec. 3, se constată folosirea repetată a unor vocale, separate prin silabe repetate: iga, igga, fenomen întâlnit și în scrierile vechi siriene, ca și în mss. vechi biz. și sl. Aceste similitudini în n. ca și în vocalize, au dus la presupunerea că scrierea muzicală biz. ca și maniera de cântare nu sunt străine de practicile mai vechi ale popoarelor Orientului Apropiat. Nu poate surprinde acest lucru, desigur, dacă avem în vedere că creștinismul – și o dată cu el, imnografia, cântarea și organizarea octoehului* – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale importante din această zonă geografică, mai ales în cele siriene. Și totuși, primul imn* creștin care ni s-a păstrat – descoperit la Oxyrhinchos în Egipt (datat între sfârșitul sec. 2 și începutul celui următor) – este în n. (II) alfabetică gr. alexandrină, singura descifrabilă din cele menționate. În practica lor muzicală, bizantinii au folosit două sisteme de n.: ecfonetică, proprie deci citirii ecfonetice* și diastematică [v. n (III), în care semnele reprezintă intervale (gr. διάστημα „interval”)]. 1. N. ecfonetică. Este cea mai veche n. folosită de bizantini. Unii specialiști i-au atribuit origine orient., spunând că semnele respective au fost preluate din vechea n. cuneiformă sumeriană, sau din cea maniheeană; alții însă au pus această n. în legătură cu semnele prozodice (v. prozodie) gr., inventate de către Aristofan din Bizanț (cca. 180 î. Hr.) și folosite ca ghid în declamație. Asemănarea dintre semnele prozodice și cele ecfonetice – în câteva cazuri chiar denumirea identică – sunt grăitoare. Aceste semne prozodice au fost introduse de către Herodian și alți gramaticieni elini (sec. 2 și urm.), pentru declamarea expresivă a textelor scripturistice. Ca sistem, n. ecfonetică era deja constituită, se pare, în sec. 4, cel mai vechi mss. în această n. datând din sec. 5. Dar raritatea unor asemenea mss. și, mai ales, condițiile necorespunzătoare de păstrare nu permit datarea precisă a mss. anterioare sec. 8, când numărul lor crește. Pe bază de documente cert datate, această n. poate fi urmărită până în sec. 15, când dispare. C. Höeg identifică trei faze de dezvoltare a acestei n.: a) faza arhaică (sec. 8-9); b) faza clasică (sec. 10-12); c) faza de decadență (sec. 13-15). Folosirea rară a unor semne, sau lipsa unor anumitor grupări de semne este caracteristică primei faze; dimpotrivă, reducerea treptată a numărului semnelor folosite este proprie ultimei faze. De obicei, semnele – uneori aceleași, alteori diferite – încadrează propoziții mai dezvoltate, sau fraze ale textului. Aceste semne – care se scriu deasupra, dedesubtul, sau la aceeași înălțime cu textul – nu au o semnificație precisă, de unde părea că ele aveau o funcție mnemotehnică, rostul fiecăreia fiind să amintească interpretului o anumită formulă (1, 3, melodică pe care o știa de mai înainte. Alți specialiști – de pildă, Gr. Panțiru – socotesc că semnele au o semnificație precisă. Având în vedere că această recitare comportă elanuri – cel puțin la accentele expresive, dacă nu și tonice [v. accent (I; IV)] ale textului – dar și căderi, ne face să acceptăm cu dificultate ideea că recitarea întregului fragment de text încadrat între două semne se desfășura uniform. Cărțile prevăzute cu această notație se numesc: evangheliare, lecționare*, profetologii. În același fel „se zic” ecteniile*, ca și ecfonisul*. 2. N. diastemică. Pornește de la cea precedentă, înmulțindu-i semnele și acordând – cel puțin unora – o semnificație diastemică precisă. Lipsa de documente muzicale vechi – cel mai vechi mss. datează din sec. 9 sau 10 – împiedică fixarea mai precisă a apariției acestei n. Se crede însă că și-a făcut apariția prin sec. 8, când imnografia* capătăt o dezvoltare foarte mare și când s-a simțit nevoia organizării octoehului*. Dacă avem însă în vedere că o asemenea încercare se făcuse încă de la începutul sec. 6 (v. bizantină, muzică), putem considera apariția acestei n. mai veche decât sec. 8. În orice caz, este de presupus organizarea imnelor pe ehuri* a impus fixarea cântărilor în scris – cel puțin a anumitor modele – deci și inventarea unui sistem de n. corespunzător. Specialiștii disting, în general, patru stadii evolutive ale acestei n.: A. paleobiz. (sec. 8-12); B. mediobiz. (sec. 13-15); C. neobiz. sau kukuzeliană (sec. 15-19 [până în anul 1814]); D. modernă sau chrysanthică (după 1814). În primele trei stadii, numărul semnelor merge crescând, ca pentru n. modernă numărul acestora să se reducă. Teoreticienii împart semnele în: semne fonetice (φωνητιϰὰ σημὰδια sau ἔμφωνα σημὰδια) care reprezintă sunete, intervale; semne afone (ἄφωνα σημὰδια), de durată*, nuanță*, expresie*. Unele semne afone sunt de dimensiuni mai mari, de unde și denumirea de semne mari (μεγάλα σημὰδια sau μεγάλα ὑπροστάσεις). Cu un termen general, aceste hypostaze – de dimensiune mică sau mare – sunt denumite și semne cheironomice (χειρονομιϰὰ). Spre deosebire de semnele fonetice, care se scriu cu cerneală neagră, semnele cheironomice se scriu, de obicei, cu cerneală roșie. După valoarea lor diastemică, semnele fonetice se împart în: trupuri (σώματα, somata), cele care urcă sau coboară și duhuri (πνεύματα, pneνmata) cele care reprezintă terțe sau cvarte ascendente sau descendente. În papadachii* sau propedii*, isonul este trecut, de obicei, la începutul semnelor cheironomice, deși joacă un rol deosebit de important în melodie, pe când hyporrhoe și kratemohyporrhoon sunt socotite „nici trupuri, nici duhuri”, așa cum erau socotite probabil katabasma și kratemo-katabasma, folosite doar în n. paleobizantină. Trupurile (cu excepția celor două kentime) se scriu singure, pe când duhurile se scriu fie sprijinite fie combinate cu un semn din categoria precedentă. În cazul sprijinirii – îndeosebi pe oligon și petaste, cu totul rar pe kufisma și pelaston – pentru calcularea intervalului contează numai duhul, pe când în cazul combinației dintre „trupuri” și „duhuri” valorea intervalică a semnelor se cumulează. Aceste observații rămân valabile pentru toate cele patru faze, cu excepțiile pe care le vom menționa la timpul potrivit. a) N. paleobiz. (numită, de asemeni: constantinopolitană, hagiopolită primitivă, arhaică, liniară etc.) prezintă, după H.J. Tillyard, trei faze: a) esphigmeniană (după un mss. aflat în mănăstirea Esphigmen de la Athos); b) Chartres (după trei foi păstrate, până la al doilea război mondial, la Chartres, în Franța) și c) andreatică (după cod. 18 la schitul Sf. Andrei, Muntele Athos). Raïna Palikarova-Verdeil găsește alte etape de dezvoltare ale acestui stadiu evolutiv: a) paleobiz. arhaică (sec. 8-9); b) kondacariană (sec. 9-12, după mss. de tip kondacaria, păstrate în biblioteci din Rusia) și c) faza Coislin (după mss. Coislin 220 de la Bibl. Națională din Paris). Trăsătura de bază a acestei n. o constituie apariția funcției diastematice a unor semne. Unele dintre acestea, ca: oxeia, kantemata, hypsilé, apostrophos și hamilé nu au, totuși – după unii specialiști – valoarea determinată; iar isonul și-a făcut apariția doar în faza Coislin. Tot acum apar semnele ritmice: diplé, klasma mikron, kratema și apoderma. Pentru această perioadă se vorbește de două n.: una mai simplă, aplicată cântărilor melismatice*, în care sunt prezente numeroase semne mari. Unele dintre acestea vor fi preluate integral de către fazele următoare, dar altele vor fi modificate ca grafie. Din cauza valorii diastematice neclare a unora dintre semnele importante această n. nu a putut fi încă transcrisă. La aceasta contribuie și lipsa totală a micilor teoreticoane muzicale (v. propedie) care-și fac apariția abia în sec. 13. B. N. mediobiz. (numită de asemenea: hagiopolită, rondă sau rotundă, fără ipostaze mari, damasceniană). Codificare imnelor, urmate de apariția melurgilor*, dă impuls nou numai creației ci și n. care devine tot mai precisă. Adăugând puține semne noi față de n. precedentă – numărul acestora va crește totuși pe parcurs – această nouă fază aduce, în primul rând stabilirea valorii diastematice a semnelor fonetice, ceea ce permite transcrierea cântărilor în ceea ce au ele esențial. În această fază apare pelastonul, semn cu caracter diastematic, crește numărul semnelor cheironomice, apar gorgonul și argonul – semne ale diviziunii unității de timp – se întâlnește ftoraua* specifică formei cromatice nenano, se schimbă denumirea și grafia unor semne cheironomice, apar grupări de semne a căror semnificație încă nu se cunoaște. S-au propus, pentru acestea din urmă, diferite soluții care însă sunt greu de acceptat. Grupul de semne seisma ar reprezenta un tremolo* „executat cu vigoare reținută, ca vibrațiile unui zguduituri” (E. Wellesz), dar îl găsim transcris regulat, în n. chrysantică, prin aceeași formulă melodică alcătuită din zece sunete. Se susține, în general, că această n. ar fi dăinuit doar până în sec. 15, când a fost înlocuită cu cea neobizantină, dar mss. muzicale de la Putna (scrise între aprox. 1511-1560) folosesc în mare măsură n. mediobiz. C. N. neobiz. (cucuzeliană, hagiolopită, recentă etc.) folosește aceleași semne fonetice și cu aceeași semnificație din n. mediobizantină. Nu aduce nimic nou nici în ceea ce privește semnele ritmice, dar se înmulțesc semnele cheironimice (dinamice, expresive etc.). Apar semne – unele asemănătoare cu floralele* din n. modernă ca: thematismos, eso, thematismos exo, thes kai apothes, thema kaploun, a căror semnificație nu se cunoaște, iar interpretările propuse nu prezintă credit. Încărcarea tot mai mare a scrierii cu hypostaze mari și cu tot felul de combinații ale acestora a impus – poate și sub influența muzicii occid. – simplificări ale acestui sistem de scriere. D. N. modernă sau chrysantică reprezintă ultima etapă evolutivă a n. biz. Aici s-a eliminat tot ce s-a considerat a fi de prisos, dar s-au și introdus semne noi, mai ales ritmice, de modulație (v. ftorale), mărturii*. Semnele diastemice se găsesc toate în n. anterioară. Este mai simplă decât cele anterioare, poate fi ușor mânuită, dar nu poate ajuta cu nimic la înțelegerea n. anterioare, în primul rând a semnelor cheironomice. Ca observație generală, privind scrierea și combinarea diferitelor semne diastematice, menționăm: a) kentema (chentima) și hypsíle (ipsili) nu se scriu niciodată singure, ci doar „sprijinite”, adică scrise la dreapta semnelor care reprezintă semnele ascendente sau – în cazul chentimei – dedesubtul semnului, spre capătul din dreapta; b) semnele ascendente își pierd valoarea când deasupra lor se scrie isonul sau oricare dintre semnele descendente; c) semnele ascendente suprapuse își cumulează valoarea, cu excepția combinării cu cele două chentime, caz în care fiecare semn își păstrează valoarea; d) ipsili scris deasupra și spre stânga unui semn de secundă ascendentă cumulează valorile.

șaleu s. n. (franțuzism) Vilă la munte (în stil elvețian) ◊ „În imaginația noastră, portretul lui Chaplin nu se decupează pe un «șaleu» ci într-o cabană, la o masă de scândură negeluită, unde Charlot își devorează șireturile de la ghete [...]” Sc. 27 XII 77 p. 3 [scris și chalet] (din fr. chalet; DN3)

PUMNUL, Aron (1818-1866, n. sat Cuciulata, jud. Brașov), lingvist și filolog român. Participant la Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania. Primul prof. de limba și literatura română la liceul german din Cernăuți (1849), unde îl are ca elev pe Eminescu, care la moartea lui scria elegia „La mormântul lui Aron Pumnul”. Adept al etimologismului („Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești”). A alcătuit prima antologie de literatură română („Lepturariu rumânesc”, 5 vol., 1862-1865), fiind unul dintre întemeietorii istoriei literare românești.

táblă f., pl. e (fr. table, masă, d. lat. tabula, de unde și it. távola. V. tabla). Suprafață pe care se poate scrie saŭ lucra. Suprafață neagră, de obiceĭ mobilă, pe care se scrie cu creta în școale. Tinichea de acoperit casa: o casă acoperită cu tablă. Pagină zețuită. Sumar, tabloŭ saŭ listă în care se arată pe scurt și sistematic cuprinsu uneĭ cărțĭ: tabla de materiĭ. Tabloŭ făcut ca să vezĭ tot odată: tabla înmulțiriĭ. Lecțiune de învățat (Crg.). Pl. (bg. sîrb. tabla, ngr. távla). Un joc cu doŭă zarurĭ care se aruncă pe doŭă table cu marginele rîdicate și care table se închid ca o cutie (fr. trictrac). Tablele Legiĭ, Cele zece Poruncĭ ale luĭ Moĭse, săpate pe lespezĭ. Cele doŭă-spre-zece Table, cele 12 table de aramă pe care aŭ fost săpate la 450 în ainte de Hristos primele legĭ ale Romanilor. Tabla regească, Curtea de Apel în Ungaria veche. Table saŭ tăblițe ceruite. V. ceruĭesc. – L. V. și tavlíe, tablíe (ngr. tavlia).

GREFĂ¹ s.f. Birou al unei instanțe judiciare, unde se fac lucrările de procedură și unde se păstrează dosarele proceselor. [< fr. greffe, cf. lat. graphium – stilet de scris].

Ioan Scărarul (525-605 d. Hr.), sfânt cuvios, călugăr în m-rea Sinai, apoi egumen al acestei m-ri. A scris și câteva opere, dintre care cea mai cunoscută este Scara, de unde își trage și numele. Pentru viața sa cuvioasă, Bis. îl sărbătorește la 30 martie și în duminica a patra din postul mare.

bliț s. n. Sursă de lumină intensă și de scurtă durată, cu care sunt prevăzute aparatele de fotografiat ◊ „[...] festivitățile de admitere a noi membri în cluburi unde pocnesc sticle de șampanie și străfulgeră blitzurile fotografice.” Sc. 4 XI 79 p. 6 [scris și blitz] (din germ. Blitz[licht]; DEX, DN3)

encefalină s. f. (biol.) ◊ „Doi biochimiști britanici [...] au descoperit în creierul unor animale de experiență o proteină care exercită asupra organismului o influență asemănătoare cu aceea a morfinei [...] Se consideră că encefalina – cum se numește această proteină – are efecte calmante probabil prin blocarea unor zone receptoare din creier (unde se formează senzațiile de durere).” Sc. 8 I 77 p. 6; v. și endorfină [scris și enkefalină] //din encefal + -ină; DEX-S//

VUIET, vuiete, s. n. 1. Zgomot prelungit (și intens), uneori înăbușit, produs de diferite lucruri în mișcare sau în vibrație; vîjîit, muget, foșnet, freamăt. În vaduri ape repezi curg Și vuiet dau în cale. COȘBUC, P. I 191. Încă o clipă și cerul se întunecă și munții luară forme fantastice și codrii începură a se răsuna de vuiete bizare. ALECSANDRI, O. P. 157. ♦ Zgomot înfundat produs prin detunături repetate; bubuit, duduit. Vuietul tunurilor. ♦ Zgomot produs de un vehicul în mers sau de o mașină în acțiune; huruit. Se aude, în tăcerea, uliților înguste, un timp, vuietul vîrtelnițelor de la o fabrică de țesături. SADOVEANU, O. VII 192. Cum vuietul căruței se apropia, mă oprii. id. ib. 309. Peste gîrlă... era o moară de cărămidă a cărei roată se învîrtea cu vuiet. CAMIL PETRESCU, O. I 445. ♦ Zgomot scurt și puternic, produs de lovirea unor obiecte de metal; zăngănit, zuruit. Dinspre cîmpie Vuiet greu de fierărie. TOPÎRCEANU, B. 41. Cînd era-n spre sara zilei a treia, buzduganul căzînd se izbi de o poartă de aramă și făcu un vuiet puternic și lung. EMINESCU, N. 6. ♦ Sunet produs de instrumente muzicale sau de clopote (v. glas, dangăt). Numai din adîncuri sure Vine vuiet lung de clopot. TOPÎRCEANU, B. 17. Un vuiet a mii de instrumente dezleagă somnul tăcerii. DELAVRANCEA, T. 61. Zgomot sălbatec de oameni și vuiet de trîmbiți răsună. COȘBUC, AE. 37. 2. Zgomot mare, gălăgie, larmă, vacarm, vociferare. Ce vuiete și ce viers de alăute se auzeau ieri? – A fost horă în curte... și pușcașii au chefuit. SADOVEANU, O. I 90. Glasul se ridica stăpînitor peste vuietul mulțimii. REBREANU, R. II 251. Vîntu-i liniștit acum, Dar năvalnic vuiet vine De pe drum. COȘBUC, P. I 223. 3. (Învechit) Zvon, știre; veste. Se răspîndește vuiet printre dăscăli despre desființarea catiheților. CREANGĂ, A. 114. De aceea te rog cercetează de unde au auzit acest vuiet și dacă merită ca să mi-o scrie așa de pozitiv. KOGĂLNICEANU, S. 207. 4. (Rar) Ecou. Vîntul de noapte aducea din cînd în cînd vuiete de larmă, care deveneau îngrozitoare. ALECSANDRI, O. P. 162.

Ab urbe condita – sau: Urbis conditae (lat. „De la întemeierea orașului”) – Romanii obișnuiau să dateze anii ab urbe condita, adică de la înființarea Romei. Această dată corespunde cu anul 753 (î.e.n.), cînd Romulus, legendarul fondator al cetății, a tras prima brazdă pe locul unde s-a întemeiat Roma. De atunci, după cilrele anului respectiv, romanii scriau inițialele U.C. (urbis conditae). De pildă: Anul 478 U.C. înseamnă anul 478 de la fondarea Romei. Istoria romană a lui Titus Livius poartă titlul Ab urbe conditia libri. IST.

bosism s.n. Organizare electorală larg răspîndită în SUA, unde alegătorii se grupează în jurul șefilor și-i susțin cu fidelitate. • scris și bossism. pl. -e. /<fr. bossisme.

CATCH s.n. 1. Luptă sportivă în care concurenții pot prinde orice parte a corpului adversarului. 2. Cîntec liric englez pentru două, trei sau mai multe voci, în stil polifonic, destinat a fi interpretat numai de bărbați. [Pron. checi, scris și checi. / < fr. catch, cf. engl. catch as catch can – prinde de unde poți].

chindisésc v. tr. (ngr. kendó, scris kentó, viit. -iso; în Epir kintó, brodez, vgr. kentéo, împung, brodez, de unde vine și kéntron, ghimpe. V. centru). Trans. Brodez. – În Serbia schindosesc.

OGÁMICĂ (OCHÁMICĂ) s. f. Veche scriere în care textul era realizat din grupuri de șiruri paralele care întâlneau sau întretăiau un alt șir ce servea drept rând de bază al textului. Întâlnită exclusiv în inscripții în piatră sau lemn, ca scriere secretă, a apărut în sec. 3 î. Hr. în Irlanda și Scoția de unde s-a răspândit în întreaga lume celtică.

JASIEŃSKI [jasjénski], Bruno (pseud. lui B. Zyskind) (1901-1939), poet polonez. Autor al manifestului futurismului polonez („Cuțitul în pântece”). Poeme sociale („Cântecul foamei”, „Pământul la stânga”). A emigrat în Franța (unde a publicat romanul „Dau foc Parisului”), apoi în U.R.S.S. (scriind, în limba rusă, „Omul își schimbă pielea”). A căzut victimă epurărilor staliniste.

Tudor Theódoros, folosit frecvent de vechii greci cu multe secole înaintea erei noastre și păstrat în onomastica tuturor popoarelor europene, sub diverse forme, care se bucură de aceeași popularitate ca și în antichitate, se încadrează într-o bogată familie de nume teoforice compuse cu tema lui theós „zeu”. Iată o parte dintre acestea, binecunoscute și la noi: Theoklés, fem. Theokléia, rom. Tecla și Teocleia; Theókritos, – Teocrit, numele celebrului poet grec din sec. 3 î.e.n. ale cărui Idile au constituit modelul Bucolicelor lui Vergiliu; Theódoulos - Teodul; Theóktistos – Teoctist; Theóphanes – Theóphilos → Teofil; Theóphrastos – Teofrast, numele naturalistului și filozofului grec din sec. 4-3 î.e.n., autor printre altele, al Caracterelor, operă ce a influențat profund comedia europeană și a servit drept model lui La Bruyère; Theoháres – Teoharie; Theognis – Teognis, numele unui poet elegiac din Megara, sec. 6 î.e.n. etc. Dacă unele dintre acestea aparțin epocii creștine și se referă deci la dumnezeul creștin, cele mai multe aparțin perioadei vechi, păgîne și politeiste; pe lingă formațiile cu theos (întîlnit și în neologismele teocrație, teogonie, teologie, teomahie), deci cu numele divinității în general, erau și altele în care apar numele diferiților zei, ca Atena, Apolo, Hera, Isis etc. (Atenodora, Apolodor, Heracle, → Isidor etc.). Toate numele formate după acest model exprimau inițial sentimentele părinților față de divinitate la nașterea copilului, așa cum ne dovedește clar Theódoros, ai căror purtători erau la început considerați drept „daruri ale zeului” (din aceleași elemente theós și doron „dar”, dar așezate în ordine inversă, adică nominativ-genitiv, este format și Dorotheos, → Doroteia). Theódoros, al cărui corespondent feminin este Theodóra, are sinonime perfecte din punct de vedere al semnificației în antroponimia ebraică (Ionatan, Natanel) și a fost calchiat mai tîrziu în sl. → Bogdan, lat. Deodatus, fr. Dieudonné etc. Datorită semnificației sale, numele se bucură de o mare favoare printre primii creștini, o dovadă sigură fiind și numărul impresionant de martiri și martire numiți Teodor și Teodora (aproape 30) din onomasticonul creștin și din calendare. Prin cultul acestora, numele se răspîndește în toată Europa, Occidentul continuînd forma latină Theodorus, iar răsăritul Europei, forma grecească. Prin intermediar slav (v. sl. Theodor, Thedor), numele ajunge și la noi, devenind de-a lungul timpului unul dintre cele mai frecvente antroponime românești. Formele cele mai vechi atestate în documente probează că numele grecesc a pătruns la noi, fie pe cale cultă din izvoare scrise, fie pe cale orală, de la popoarele slave vecine; adăugînd apoi și alte influențe, dar mai ales diversele și numeroasele derivate sau variante apărute pe teren românesc, ajungem la o bogată familie onomastică a cărei bază este gr. Theódoros. În documentele Țării Românești este atestată forma cultă Teodor (între 1412 și 1500, cinci persoane cu acest nume), iar forma populară Toader (în calendarul popular apar două sărbători cu acest nume: Caii lui Sîn Toader și Sîn Toader, ultima fiind mobilă) apare din 1429; cel mai frecvent este însă Tudor – din 1424, cînd este atestat pentru prima oară în documente și pînă la 1500, apar nouă persoane cu acest nume, la acesta adăugîndu-se Tudoran (din 1417) și fem. Tudora (din 1492). În documentele moldovenești dinaintea și din timpul domniei lui Ștefan cel Mare este atestată o Veche formă Hodor (de aici toponimele Hodora, Hodoreasca, Hodorăști, Hodorăuți, Hodorani sau derivatele personale Hodorac, Hodorici, Hodco etc.); interpretat total nepotrivit ca o formație românească dintr-un pretins cuvînt regional (cu sensurile „odor”, „cadoul miresii” sau „claie de fin”), Hodor este în realitate forma specifică sub care apărea Theódoros la ucrainieni în sec. 14. (în secolul următor, Hodor a fost înlocuit de Fedor, dar urme ale vechii forme s-au păstrat în numele de familie ucrainene). Interesant de semnalat este și fenomenul de „migrație” a numelor de persoană, care circulă odată cu purtătorul; în anul 1483, un grămătic Hodor scrie un act domnesc la Tîrgoviște (tot în Țara Românească, în nordul Gorjului, unde apare și Foma pentru Toma, un sat poartă numele Hodoreasca). În documentele moldovenești din sec. 15, numele este foarte frecvent dar tot sub forme datorate influenței slave răsăritene: Fodor, Fedora, Fedorel, Fădor, Fedca, Fedco etc. Iată acum și alte forme sub care a circulat sau mai circulă numele la noi: Sîntoader (de la numele sărbătorii), Toader, Toadăr, Toadea, Tader, Tador, Toder, Toderaș, Toderașcu, Toderan, Toderică, Toderin, Toderiță, Todor, Todoran, Todorca, Toda, Todan, Todea, Todică, Dică, Dicu, Todilă, Todin, Todiță, Toduță, Tudor – formă veche populară și probabil cea mai frecventă, Tudorache, Tudoran, Tudorel, Tudorică, Tudur, Teder, Tivodar, Tivodor, – de influență maghiară, Toca etc. Cu frecvență apar astăzi ca prenume Tudor, Teodor (uneori cu ortografia savantă Theodor), Dorin, Doru (foarte apreciat datorită apropierii de subst. dor), Dorel, uneori Teo, împrumutat recent din Occident, fem. Teodora, Dorina, Dora etc. Dintre numele formate cu aceeași temă theó-, pe care le-am amintit la început, au circulat la noi în secolele trecute Tecla (gr. Theókleia – kleos „glorie”, răspîndit prin cultul primei martire) și masc. Teclu (astăzi nume de familie), Teodul – foarte rar (gr. Theodoulos – doulos „rob, servitor”), Teoctist, folosit doar în mediile ecleziastice (gr. Theóktistos – ktistos „creat”); Teoharie (gr. Theoháres – haris „grație, milă divină, har”). Uneori sînt apropiate de numele amintite și Teodoric sau Teodolinda; ambele sînt vechi nume germanice, primul corespunde germ. Dietrich – de unde toponimul rom. Dridu (thiud „popor”, riks „stăpîn sau puternic, bogat”), iar al doilea, germ. Dietlinde (thiod și linda „tei” sau „scut din lemn de tei”). ☐ Engl. Theodor, fr. Théodore (hipoc. Doret, Dorot, Dorin), germ. Theodor (hipoc. Theo, Ted, Teddy – ultimele sînt curente și în engleză), Theodora (hipoc. Thea, Dora), it. Teodoro, Teodora, sp. Teodor, magh. Tivadar, Teodora, bg. Todor, Todora, rus. Feodor (hipoc. Fedea), ucr. Fedor etc. ☐ Tudor Vladimirescu, organizatorul și conducătorul mișcării revoluționare de la 1821 din Țara Românească. Pictorii Theodor Aman și Theodor Pallady, scriitorul Teodor D. Speranția, marele poet Tudor Arghezi, omul de cultură Tudor Vianu. Din istoria și cultura universală: Theodoros din Focida, sec. 5 – 4 î.e.n., arhitect grec renumit datorită tholosului (templul circular) din Delfi, Theodoros din Gadara, maestru de retorică din sec. 1 e.n., Teodoric cel Mare, regele ostrogoților, Theodora, împărăteasă bizantină din sec. 6, soția lui Iustinian; inteligentă și cultă, ea a avut o influență considerabilă și decisivă asupra treburilor de stat, dinastia de origine gaelică Tudor, cea prin care se pune capăt „Războiului celor două roze”, conduce Anglia din 1485 pînă la 1603, cînd se stinge regina Elisabeta I; scriitorul Feodor Mihailovici Dostoievski, pictorul șl sculptorul Théodor Gericault, renumitul cîntăreț rus Feodor Ivanovici Șaleapin etc.

Fir roșu – Pe vremuri, cînd încă nu existau cuirasate, englezii, pentru a împiedica furtișagurile pe vase și a putea identifica lesne parîmele, frînghiile etc. care ar fi fost subtilizate flotei și vîndute, luaseră măsura ca toate odgoanele și sforile de pe navele regale să fie străbătute de-a lungul lor de un fir roșu care să nu poată fi desprins decît dacă s-ar desface complet toată funia. Goethe, în romanul său Wahlverwandschaften (1809), după ce relatează acest lucru, se servește de firul roșu spre a compara cu el simțămîntul care străbate „Jurnalul Otiliei”. Se pare că Goethe a izbutit să facă să circule, mai bine decît flota engleză, acest fir roșu care astăzi străbate și prin romanele-fluvii și prin apele mai mici ale literaturii și presei, ba chiar și prin undele conversațiilor obișnuite. În legătură cu noua Constituție a țării, poetul Marcel Breslașu scria: „Da, acesta e firul roșu pe care se înșiruie salba de mărgăritare a drepturilor noastre: grija pentru omul muncii, pentru fericirea lui”. IST.

Nemesis – Zeița răzbunării și dreptății la greci. Spre deosebire de Themis, zeița justiției, Nemesis nu e legată la ochi și n-are balanță, ci compas. Nu cîntărește, ci măsoară; măsoară și răul și binele, și plata și răsplata. Dacă cineva – spune Plutarh – e fericit fără să merite, Nemesis îl lovește. E severă, dar dreaptă, pedepsind în genere orice abatere, orice exces. E zeița la care ținea cel mai mult Eschil, căci răzbună spre a face dreptate. O întîlnim deseori în scrierile clasicilor ruși, unde numele Nemesis apare și ca simplu substantiv cu înțeles de justițiară, întrucît scriind sub cenzură, ei preferau să recurgă la antonomază. Expresia „răzbunarea lui Nemesis” înseamnă deci un act de dreptate bazat nu pe lege și drept, ci pe echitate morală. „Ca și antica «Nemesis» – scria Proudhon – pe care nici rugile, nici amenințările n-o impresionau, Revoluția pășește înainte”… Bolintineanu, în dialogul satiric Banul Flenderiță și Nemesis, pune în gura zeiței însăși misiunea ei: „Primim în templul nostru pe cei ce se căiesc; Combatem împreună pe cei ce rătăcesc”. (Opere alese, B.P.T., vol I, pag. 379). MIT.

Vorbe de clacă – cu înțelesul de vorbe fără miez sau în sens de flecăreală, e o expresie legată de mica șezătoare de muncă colectivă benevolă, denumită clacă, unde de obicei se povestesc glume, snoave, ghicitori etc. Într-o epistolă, Caragiale scria: „Dacă... ai poltă și vreme să mai schimbăm două vorbe de clacă, mă găsești, după amiazi, 4 jum. – 5, la Gambrinus” (Opere vol. VIII, „Corespondență”, pag. 332.) FOL.

CLIDONOGRAF s.n. (Fiz.) Aparat pentru determinarea polarității, amplitudinii și formei undelor de supratensiune din instalațiile electrice. [< fr. clydonographe, cf. gr. klydon – agitație, graphein – a scrie].

Ioan, sfânt, unul dintre cei patru evangheliști, originar din Galileea, de meserie pescar, fost ucenic al lui Ioan Botezătorul. Face parte dintre cei 12 apostoli aleși de Iisus și este cel mai tânăr și mai iubit de El. Prezent la răstignire, Iisus îi dă în grijă pe sfânta Sa maică, îl însoțește pe Petru în activitatea sa misionară în Iudeea, Galileea și Samaria, ia parte la Sinodul de la Ierusalim și este socotit unul dintre stâlpii Bisericii. Din Efes este exilat în insula Patmos, unde are revelația pe care a consemnat-o în Apocalipsă. Revenit la Efes, a scris la scurt timp după evanghelie și cele trei epistole ale sale. Este sărbătorit la 8 mai. ◊ Evanghelia după Ioan v. evanghelie.

focomelie s. f. (med.) ◊ „După doi ani de talidomidomanie [...] Anglia este invadată de «focomelie». În doi-trei ani s-au născut mai mult de două mii de copii fără brațe și fără picioare, malformație socotită în medicină un fel de «tară» inexplicabilă.” Săpt. 18 V 73 p. 5. ◊ „În special după Contergan s-au născut copii cu anomalii ale scheletului: fie absența completă a membrelor (și acest fenomen s-a numit amelie), fie o dezvoltare redusă a membrelor superioare sau inferioare (ca niște bonturi semănând cu picioarele de focă, de unde și denumirea de focomelie).” Cont. 16 III 79 p. 5; v. și R.l. 26 I 79 p. 6 [scris și phocomelie] (din fr. phocomélie; L; DM; DN3, DEX-S)

*bilét n., pl. e (fr. billet, îld. bullet, d. bulle, bulă, adeverință). Scrisorică, misivă: bilet de invitare la nuntă. Cartă de intrare, de circulațiune: bilet de teatru, de tren. Buletin: bilet de loterie. Bilet de bancă, hîrtie emisă de banca Națională și care înlocuĭește monetele de aur și de argint (V. bancă). Bilet la ordin, poliță, cambie saŭ trata, hîrtie pin care de angajezi să plăteștĭ o sumă la o epocă fixă fie persoaneĭ la favoarea căreia a fost subscris biletu, fie la ordinu eĭ (după ordinu eĭ), adică orĭcuĭ va fi dat acest bilet persoana de care e vorba. – Biletele la ordin, trebuie să fie făcute pe hîrtie de timbru (V. gir). Iacătă un exemplu de bilet de ordin: Galați, 4 Iuliŭ 1935, B.P. fr. 1,000. La unu Maĭ viitor voĭ plăti domnuluĭ Paul saŭ la ordinu d-luĭ suma de o mie de franci. Valoarea primită în în marfă. La domiciliul meŭ, str. X, N 2. Ion Grecu – Originea biletuluĭ de bancă e aceasta, după cum se constată dintr’un manuscris scris la 1487 de Antonio Agapida și conservat la biblioteca din Heidelberg; la 1484, contele Tendilla asedie cetatea Alhambra și, nemaĭ avînd banĭ ca să plătească soldațiĭ, emise niște chitanțe iscălite de el și porunci să fie primite în loc de banĭ. După asediŭ, ele fură preschimbate pe banĭ de metal. La 1684, aceĭași procedură fu întrebuințată în Canada, unde trupele franceze duceaŭ războĭ. Atunci intendentul De Meulles s’a folosit de bonurĭ scrise pe cărțĭ de joc pentru ceĭ 400 de soldațĭ aĭ luĭ, ĭar Ludovic XIV le-a recunoscut valabilitatea. Urmașu lui De Meulles a scos și el bonurĭ care reprezentaŭ adevărate bilete de bancă, și această operațiune s’a continuat pînă în 1760. Apoĭ biletu de bancă (numit și bancnotă și bumașcă) ajunse din ce în ce maĭ obișnuit, cum îl vedem astăzĭ. Dar în China, biletu de bancă a fost întrebuințat încă de la 2700 înainte de Hristos.

*trampolin n., pl. e (it. trampolino și trampellino [de unde și fr. tremplin], d. trámpoli, picĭoroange, trampolare, a merge pe picĭoroange; ngr. trambála [scris -mpála], legănătoare, scaun în care te legenĭ. V. trambalez, trapă, draghină). Scîndură care, fiind fixată la un capăt, ĭar la cel-lalt liberă, se leagănă și te aruncă în sus cînd sarĭ de pe ĭa. Fig. A servi cuĭva de trampolin, a-ĭ ajuta să se înalțe (maĭ ales în politică). – Și trambulínă.

PLEDA, pledez, vb. I. Intranz. A vorbi în fața unei instanțe judecătorești (ca avocat), apărînd interesele uneia dintre părți. În afară de procesele grele și complicate în care pleda... mai îngrijea și de cele două moșii. C. PETRESCU, Î. I 10. Dați-mi voie mie să pledez [la Divan] în numele domniei-voastre. ALECSANDRI, T. 1452. ◊ Tranz. Radu Comșa... pledă cîteva procese fără însemnătate. C. PETRESCU, Î. II 179. ♦ A susține cauza cuiva, a vorbi în favoarea cuiva, a apăra o idee, un interes, a milita pentru... A coborît jos și i-a venit rîndul să pledeze acum în fața streinului cu aceeași energie. C. PETRESCU, A. 290. (Tranz.) Pledarăm cauza unde s-a cuvenit, după cum știți și din cele ce vi s-au scris. GHICA, A. 803. ◊ (Subiectul este argumentul, dovada, mijlocul care constituie un argument) Pentru aceasta am lăsat manuscrisul să pledeze în numele meu. C. PETRESCU, C. V. 148.

MEGIEȘ s. m. (Mold., ȚR) Vecin. A: Și-i ieșiră înainte mulți megiiași cu pocloane. CRON. 1689, 33^v. Și ca pentr-o oglindă vei prăvi și a megieșilor lucruri. NCL I, 8. Crai Alixandre, trebuie se faci căutare oștilor si se nu întîrzii se zică megieșii noștri că am murit si noi cu Filipu. A 1756, 9^r; cf. URECHE; DOSOFTEI, VS; M. COSTIN; CD 1698, 7^v; CRON. 1707, 31^r; NCL I, 7, 8, 29, 32; CRON. 1732, 26^r; NECULCE; II 1764, 19^v; LET. 1766-1767, 15^r; CD 1770, 8^r; CRON. 1772, 12^r; B 1774, 58^r; B 1775, 107^r; B 1779, 67^r; E 1779, 16^v; CRON. SEC. XVIII, 24^r. * (Adjectival) Mai pre largu vom scrie, pomenind și alte stăpînii megieșe. NCL, I, 7. Și țările megieșe știindu-ne de unde am ieșit ... au dzis vlah. NCL I, 49. B: Să nu zică megiiașii noștri că am murit și noi și Filip. A 1717, 22^r. Au pus pre roșii un bir foarte mare și pre megeiași găleată de pîine și dijmă din 5 stupi un stup. LET. ȚR, 34^v; cf. A. 1750, 62^v. // C: Ieșiră înaintea lui Avraam mulți megiași cu pocloane. CRON, ante 1730, 32^r. Variante: măgias (B 1774, 58^r), mediș (A 1750, 62^v), megiaș (UREche; DOSOFTEI. VS; M. COSTIN; CRON. 1689, 33^v; CD 1698, 7^v; CRON. ante 1730, 32^r; CRON. 1707, 31^r; NCL I, 29, 32; A 1717, 22^r; CRON. 1732, 26^r; LET. ȚR. 34^v; II 1764, 19^v; CRON. SEC. XVIII, 24^r). Etimologie; scr. medjaš, magh. megyes. Vezi și megieșesc, megieși, megieșie, megieșită. Cf. m ă r g i n a r e ț.

MÁRE² s. f. 1. Nume generic dat vastelor întinderi de apă stătătoare, adînci și sărate, de pe suprafața pămîntului, care de obicei sînt unite cu oceanul printr-o strîmtoare; partea oceanului de lîngă țărm; p. e x t. ocean. Nedejde tuturoru. . . carii sîmtu pre mare departe. PSALT. HUR. 53^r/10. Și vrăjmașii lor cuperi-i marea. PSALT. 160. Că cum nu se poate sătura marea ce-i vin toate rîurele întru ea, așa și cela lacomul . . . nu se poate sătura. CORESI, EV. 52. Pre țărmurele mariei. PALIA (1581), ap. CP 123/13. Valuri cumplite a mărei ce se spumă într-undele sale (cca 1618). GCR I, 49/39. Sănt ca o corabie fără de cîrmă în mijlocul [scris: mijlicul] mării (a. 1644). id. ib. 110/33. Căruia i să va tîmpla de să-și ucigă pre tată-său. . . și deaciia-l arunca în mare. PRAV. 91. Să-i leage piatra morii de grumazii lui și să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1648), 19^v/3. Ostrov al mării. ST. LEX. 169^r/2, cf. 170^r/1, 175^v/2. Spuma mării și nori supt ceriu trecători. M. COSTIN, ap. GCR I, 202/29. Și-n tot ce-i în mare el oblăduiaște. DOSOFTEI, PS. 28/16. Mările săca-va de s-a vedea fundul. id. ib. 51/9. Aruncară apostolii mrejile în mare. CHEIA ÎN. 8^r/4. Încetați de a vă trudi deasupra mărei cei neînsuflețite. ANTIM, P. 3. încunjurată de apă, cetatea. . . era ca un uscat între doao mări. AETHIOPICA, 51^r/1. Au umblat și umblă fără frică pre deasupra mării până în ziua de astăzi. MOLNAR, RET. 5/11, cf. 77/24. Oceanul cînd se varsă în destulă cîtățime pîntre pămînturile statornice se numește mare. CR (1829), 123¹/29. Comandantul puterilor noastre de marea priimise (solia) misia de a vedea pe deiul. ib. 196¹/21. Corăbierul cel înțelept plutește în odihnă pe noianul mării. MARCOVICI, D. 13/23. Întru acele zile aruncasă marea mulțime de pești la uscat. DRĂGHICI, R. 58/8. Capitala aceea a împăratului Mirag. . . era un oraș marineț (pă lîngă marea). GORJAN, H. II, 10/17. Prin toate ea răzbate, ajunge și biruiește, Uscatul tot îl cuprinde și mările privestește. CONACHI, P. 83. Dunărea se-nștiințează Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. ALEXANDRESCU, M. 15. Mulți sînt ca nisipul mărei, Mulți ca ghearele mustrărei. ALECSANDRI, P. II, 14. Lună tu, stâpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci. EMINESCU, O. I, 130, cf. 63, 132, 149. Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă. id. ib. 144. Cînd chiuie o dată. . . mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54, cf. 213, 220. După o călătorie de cîteva săptămîni, ajunseră la smîrcurile mărilor. ISPIRESCU, L. 24. O gondolă, fulgerînd Cu fanarul ei cel roșu peste marea cenușie. MACEDONSKI, O. I, 242. Își închipuia că e pe mare și-l leagănă valurile. VLAHUȚĂ, O. A. I, 103. O întindere de apă sărată și stătătoare ale cărei maluri nu le mai zărești se numește mare. MEHEDINȚI, P. 4, cf. CANDREA, F. 105, 106. Cei mai mulți [nori] se vor ridica, deci, de pe fața mărilor. PAMFILE, VĂZD. 61. Marea fierbe, marea urlă, Marea fulgere frămîntă. DENSUSIANU, L. A. 103. Te-am așteptat pe țărmul mării. MINULESCU, V. 37. În zări se urcă marea ca o coamă De fiară ce se zbate. D. BOTEZ, P. O. 54. În port, marea, fără o cută, e de o limpezime perfectă. RALEA, O. 27, cf. 26. Zeci și sute de mii de stropi s-au ridicat. . . de pe marea cea mare. BOGZA, C. O. 39. Pescarii plecau pe mare. Și marea era ca oglinda. STANCU, R. A. III, 235. Dunărea aleargă înainte către marea cea mare. V. ROM. octombrie 1953, 9. Dar acuma văd pe marea largă Vis de flăcări, vasul cum s-avîntă. BENIUC, V. 42, cf. 133. Sirenele buciumă cu noi împreună, Prin marea cea mare, Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Tot corăbii ferecate, Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Pe la noi fac burduhuri din cîte o sută de piei de bivol și merg la rîuri sau la mare, de iau apă! SBIERA, P. 179. Că eu-s floare după mare, Cine mă iubește moare. DOINE, 60. Vine marea mare, Vine-n turburare, Greu urlînd și urducînd, Toată lumea spăimîntînd. MARIAN, Î. 107. În lădițî l-o turnat Și-n mariia cî l-o dat. VASILIU, C. 36. Bubă de nouăzeci și nouă de feluri. . . Du-te în spumele mărilor. PAMFILE, B. 19, cf. 32, ALR II 2561/130, 141, 172, 228, 353, 362, 520, 551. Călătorind cineva pe mare, anevoie scapă de furtună. ZANNE, P. V, 112. Darea trece marea (= cu bani se poate face orice). Cf. TDRG, PAMFILE, J. II, 153. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Să înțelegem și noi, fraților, că corabie iaste și beseareca lu Hristos, întru marea vieției ceștii lumi aflîndu-se. CORESI, EV. 234, cf. 56, 212. Viața mea este o mare care nu se liniștește. CONACHI, P. 82, cf. 279. Pleacă deseori pe marea livrescului fără busolă. CONTEMP. 1948, nr. 109, 5/6. ◊ (Articulat, urmat de un substantiv în genitiv sau de un adjectiv, formează nume de mări) Că cu toiagul Marea Boșie lovi curmeziș. CORESI, EV. 65. Marea Albă. HERODOT (1645), 309. Pren credință trecură Marea Roșie ca și pre uscat. N. TEST. (1648), 300^r/24, cf. 20^v/15. O dată lîngă Marea Galileiului le-au zis lor. CHEIA ÎN. 7^v/12. Domnii Țării Rumănești biruia până la Marea Neagră. BIBLIA (1688), [prefață] 7/28. Marea Caspică. LB. S-a băgat de seamă că multe corăbii englizești se trimit în Marea Mediterană. CR (1833), 43²/3. Am ajuns în sfîrșit la Marea Înghețată. ALECSANDRI, T. I, 457. Marea Neagră. ANTIPA, P. 177. Și tu, Gheorghe, să mi te duci, Pîn-oi ajunge rob la turci, Rob la turci pe Marea Albă. MAT. FOLK. 318. A sosit de trei zile. . . să mă răpească – împăratul Galben de la Marea Galbenă. RĂDULESCU-CODIN, Î. 90, cf. 96. ◊ Mare lucie v. l u c i u. Mare teritorială v. t e r i t o r i a l. Mare liberă v. l i b e r. Mare moartă v. m o r t. ◊ (Învechit) Marea ocheanului = ocean. Să rădicară turcii de la răsărit și cuprinserâ toate laturile spre apus, tocma păn-la marea ocheanului. GAVRiL, NIF. 19/1. Hoț de mare v. h o ț. Rău de mare v. r ă u. ◊ Expr. (Învechit) De la mare pînă la mare = de la un capăt la altul al pămîntului ; pretutindeni. Și oblădui-va de la mare pâră la mare și de la riure pără în cumplitul a tot. PSALT. 141. (Popular) Peste mări negre = foarte departe. Că cu mîna voi lua, Peste mări negre voi arunca. MAT. FOLK. 1530, cf. 1522, ZANNE, P. VI, 198. Peste (nouă sau șapte) mări și (nouă sau șapte) țări sau (rar) peste nouă țări și mări, peste nouă mări, peste nouă țări, se spune pentru a arăta o distanță foarte mare, o mare depărtare. Am călcat venind la tine Peste nouă țări și mări. ALECSANDRI, T. I, 452. Și merg ei și mergf cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. Lorzii. . . trecuseră peste atîtea mări și țări, pentru a veni la noi să împuște urși. GANE, N. III, 140. Treci, dorule, treci! Peste nouă mări Cu mărgăritări, Peste nouă țări Cu flori. BELDICEANU, P. 85, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG. Așa mîndru și frumos, Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNIK-BÎRSEANU, D. 19. Marea cu sarea (și Oltul cu totul) = (construit de obicei cu verbe ca „a făgădui”, „a cere”, „a căuta”) mult, totul; p. e x t. imposibilul. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II, 88, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG, IORDAN, STIL. 98, 333. Dar tu te-ai dus să cauți marea cu sarea și acum nu faci nici cît o ceapă degerată. CĂLINESCU, I. 211, cf. ZANNE, P. VI, 241. A vîntura țările și mările = a călători mult, a cutreiera prin lume; a hoinări. Crede-mă ca să aibi tu puterea mea, ai vîntura țările și mările. CREANGĂ, P. 190. A (în)cerca marea cu degetul = a încerca să rezolvi ceva la întîmplare, la noroc, cu foarte puține șanse de reușită; a încerca imposibilul. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260, cf. DDRF, ALEXI, W., PAMFILE, J. II, 153, ZANNE, P. I, 211. 2. F i g. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Suprafață vastă; întindere mare, nesfîrșită. Marea de focu clocotind (a. 1654). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Pustia e o mare aprinsă de soare, Nici cîntec de păsări, nici pomi, nici izvoare. MSCEDONSKI, O. I, 142. Stelele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158. Tufe uriașe de liliac. . . se scaldă în razele aurite ca-ntr-o mare de lumină. PETICĂ, O. 263. Marea de flăcări ce se revarsă peste pămînt în miezul arzător al zilelor de vară. HOGAȘ, M. N. 14. O boare lină stîrnea valuri în întinsele mări galbene de grîu. SADOVEANU, O. I, 51. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Goana după aurul negru se petrece într-o mare de noroi. BOGZA, A. Î. 76. Și deodată oceanul a devenit o mare de flăcări. BARANGA, V. A. 11. Pier valuri de zbucium în mări de-albăstrimi. DEȘLiU, G. 38. ♦ Mulțime (nesfîrșită), cantitate foarte mare. Cufundat sînt într-o mare de plăceri – mă simt schimbat. MACEDONSKI, O. I, 274. O mare de capete priveau surîzînd spre un omuleț care, stînd în mijloc, vorbea cu aprindere. AGÎRBICEANU, A. 419. Tot Podu Tîrgului din Afară era, mult în urmă, o mare de capete. CAMIL PETRESCU, O. II, 251. S-au strîns în curtea uzinei o mare de oameni. BOGZA, C. O. 308. Departe, cît poți cuprinde cu ochii, o mare de capete, o mare de oameni. STANCU, U.R.S.S. 167, cf. 49, 83. În jurul lor era o mare de strigăte. T. POPOVICI, S. 394. Aste buze răpitoare Nu le-aș da. . . Nici p-o mare de mărgele. BIBICESCU, P. P. 34. - Pl.: mări și (învechit) mari, mare (IORDAN, L. R. A. 69). – Gen.-dat. și: (învechit) măriei, măriei. – Și: (regional) máră s. f. ALR II 2561/27. – Lat. mare, -is.

Nota bene (lat. „Notează bine”) – Se pare că obiceiul acestor adăugiri a rămas de pe vremea cînd cărțile erau scrise de mînă. Atticus, un prieten al lui Cicero, înființase la Roma un atelier unde lucrau 300 de scribi care copiau, după dictare, în mod simultan, același text. Desigur, în asemenea condiții se săvîrșeau destule greșeli și omisiuni. Prin „nota bene” erau evitate efortul și cheltuiala unor noi transcrieri. Deci, la început: un fel de erată. După ce mai tîrziu s-a introdus erratum, „nota bene” a ajuns ceea ce este și azi: o însemnare, cu inițialele N.B., spre a semnala cititorilor o informație sau o precizare suplimentară.

BIROU s.n. I. 1. Masă mare de scris, cu sertare (în care se țin hîrtii, documente etc.). 2. Cameră, sală, încăpere în care se află una sau mai multe mese de scris, la care lucrează persoanele respective; mobilier pentru o astfel de cameră. ♦ Instituție, serviciu public unde lucrează funcționari, specialiști etc.; (p. ext.) funcționarii unei astfel de instituții. II. 1. Organul executiv și conducător al muncii unei organizații politice, de masă, obștești, științifice, internaționale, al unui organ administrativ. 2. Grup de membri ai unei adunări însărcinat să conducă adunarea respectivă. ♦ Reunirea președintelui, a vicepreședinților și a secretarilor unei adunări legiuitoare. [Var. biurou s.n. / < fr. bureau, cf. rus. biuro].

CRETĂ, crete, s. f. 1. Bucată dintr-o materie calcaroasă sau din altă compoziție, preparată special pentru a putea fi folosită la scris pe tablă sau pe orice suprafață de culoare închisă. Citesc tablourile cu întîrzierea trenurilor, unde un impiegat vine să adauge altă cifră cu creta, la fiecare jumătate de oră. C. PETRESCU, A. 277. Părul încărunțit... împrăștia veșnic ca un praf de cretă împrejurul lui. ANGHEL, PR. 79. Iată-mă așezat înaintea unei table cu creionul de cretă în mînă, arătînd tinerilor... proprietățile cercului, ale elipsei, ale parabolei și ale hiperbolei. GHICA, S. 251. 2. Rocă pămîntoasă-calcaroasă, albă, constituită în cea mai mare parte din cochiliile unor animale sau plante marine foarte mici. – Variante: (regional) cridă (NECULUȚĂ, Ț. D. 113, CREANGĂ, A. 77, EMINESCU, N. 37), (învechit) credă (NEGRUZZI, S. I 5) s. f.

pofti [At: PSALT. HUR. 35^v/3 / V: (înv) ~hti, (reg) ~pti / Pzi: ~tesc / E: slv *похътѣти] 1-2 vti A dori puternic să facă, să obțină, să fie sau să se întâmple ceva Si: (pop) a jindui, a râvni, (înv) a deșidera, a jelui. 3-4 vti A dori (ceva) în mod exagerat, cu patimă Si: (îvr) a poftisi. 5-6 vti A dori ceva în mod nejustificat etc. 7 vi (Fam; îe) Du-te unde ~tești Pleacă unde vrei, mi-e indiferent unde mergi. 8 vt (Îrg) A cere. 9 vt (Îrg) A pretinde. 10 vt (Buc) A cere ceva în scris, printr-o cerere. 11 vt (Ccd) A exprima cuiva o dorință de bine, printr-o urare Si: a ura, (pcf) a poftori (6). 12 vt (Cu sens imperativ) A ruga pe cineva să vină, să se prezinte, să stea etc. undeva ori la cineva Si: a chema, a invita, a îmbia, a îndemna. 13 vt (Asr; pgn) A ruga¹ pe cineva ceva. 14 vt (În construcții imperative) A cere în mod categoric, hotărât să facă, să respecte etc. un anumit lucru Si: a soma. 15 vt (Cu o nuanță de politețe) A avea bunăvoința, amabilitatea, bunătatea etc. să... Si: a binevoi. 16 vt (Pex; fșa) A avea îndrăzneala, cutezanța, curajul (să...) Si: a cuteza, a se încumeta, a îndrăzni. 17 vt (Pex) A încerca. 18 vi A îndrăzni să vină, să meargă, să intre etc. undeva. 19 vi (Pex) A veni, a sosi, a se duce, a intra etc. undeva.

AȘEZĂMÎNT (pl. -minte) sn. 1 Lucru întocmit, casă întemeiată pentru folosul obștesc, precum școală, spital, azil, casă de ajutor, etc.; instituțiune: ~ de binefacere; ~ cultural ¶ 2 ‡Așezăre într’un loc, stabilire: de ia ~ul Romanilor în Dachiia (CANT.) ¶ 3 †Loc unde se așază cineva: Ți-ai făcut ~ Pîn’mi-i duce în mormînt (GR.-N.) ¶ 4 ‡Situațiune: scris-au și alte stihuri în carile arată... ~ul locuriIor (CANT.). ¶ 5 ‡Punere la cale, întocmire: poftea la craiul Avgust pentru ~ul domniei și a țării (NEC.) ¶ 6 ‡Întocmire de legi: pravilele sau ~urile împărătești (CANT.) ¶ 7 ‡Evaluare de dări: ~ul fieși-cărui sat să se facă după suma oamenilor ce va avea (TKT.) ¶ 8 ‡Înțelegere, legătură de pace, tractat: dîndu-i știre de vrăjmășie și cum nu primește nici ~ cu dînsul (N.-COST.) ¶ 9 †Trans. Înțelegere de căsătorie: Cine strică ~, N’aibă țărină pe mormînt (IK.-BRS.) [așeza].

POMENI, pomenesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A aminti de cineva sau de ceva (în treacăt), fără a insista; a aduce (intenționat) vorba despre cineva sau despre ceva. ♦ Refl. impers. A se menționa lucruri, fapte a căror amintire se transmite (oral sau în scris) din generație în generație; a se aminti, a se cita. ◊ Expr. Nici că se pomenește! (sau unde se pomenește?) = nici vorbă, nici pomeneală. 2. Tranz. și intranz. A ține minte, a-și aduce aminte, a-și aminti. ♦ Tranz. (Înv. și pop.) A aniversa, a comemora, a sărbători. 3. Tranz. A apuca să vezi ceva (important), a trăi în timpul unui eveniment sau într-o anumită perioadă. 4. Tranz. A vedea sau a întâlni o persoană, un fenomen, o situație. ♦ Refl. A se afla, a se vedea (pe neașteptate) în fața cuiva sau a ceva care provoacă surpriză sau uimire, ori într-o situație neașteptată. ◊ Expr. Te pomenești că... = poate că..., se poate întâmpla că...; nu cumva... 5. Tranz. (În ritualul creștin) A rosti numele cuiva în cadrul unui serviciu religios, pentru a atrage harul divinității asupra lui, pentru a obține iertarea păcatelor lui etc. 6. Refl. și tranz. (Pop.) A (se) trezi din somn. – Din sl. pominĕti.

PERESVETOV, Ivan Semionovici (sec. 16), scriitor și publicist rus. Ideolog al nobilimii. S-a aflat în serviciul Lituaniei, iar pentru o vreme, prin 1537-1538, la curtea din Suceava a lui Petru Rareș. Adept și teoretician al statului feudal centralizat. A scris pentru țarul Ivan IV (cel Groaznic) „Jalba cea mică” și „Jalba cea mare către țarul Ivan”, unde îl oferă ca model pe Petru Rareș.

PUTNA 1. Râu, afl. dr. al Siretului, pe terit. com. Nănești, jud. Vrancea; 153 km; supr. baz.: 2.480 km². Izv. de sub vf. Lăcăuț (m-ții Vrancei), de la 1.750 m alt., străbate zona montană de la SV la NE, pe un sector de vale îngustă, cu numeroase repezișuri, iar în aval de confl. cu Tișița formează cascada P., obiectiv turistic de o rară frumusețe (rezervație naturală). Râul își schimbă apoi direcția de curgere către E, drenează Depr. Vrancei, unde meandrează în coturi largi, ocolește pe la N Măgura Odobeștilor, după care capătă o direcție de curgere NV-SE. În aval de satul Clipicești (com. Țifești, jud. Vrancea), P. a realizat un vast con de dejecție, pe care divaghează larg despletindu-se în mai multe brațe, majoritatea dintre ele transformate în canale de irigație (canalul Sârbi – Bătinești, 27 km lungime, construit la mijlocul sec. 19, reamenajat în 1957; canalul Balotești, 21 km lungime, realizat în sec. 19, reamenajat în 1957, cu patru canale secundare ș.a.). În cursul inferior, în timpul verilor secetoase seacă pe unele porțiuni din cauza evaporației intense și a infiltrațiilor în orizonturile de pietrișuri din zona de confluență. Afl. pr.: Lepșa, Tișița, Coza, Zăbala, Milcov, Râmna. 2. Com. în jud. Suceava, situată la poalele NE ale Obcinei Mari, pe râul Putna, afl. al râului Suceava; 3.769 loc. (2003). Stație finală de c. f. Aici se află mănăstirea (de călugări), prima ctitorie a lui Ștefan cel Mare, cu biserica Adormirea Maicii Domnului, a cărei zidire a început la 4 iun. 1466 și s-a terminat în 1469, iar sfințirea s-a făcut la 8 sept. 1470. Zidurile de incintă, fortificate, turnul de poartă ș.a. au fost ridicate în 1481. Distrusă de un năprasnic incendiu (1484), mănăstirea a fost reconstruită de Ștefan cel Mare în 1498. Devastată de către oștile lui Timuș Hmelnițki (1653), lucrările de restaurare au început în 1654, prin grija domnului Gheorghe Ștefan, și terminate în 1662, sub domnia lui Eustratie Dabija. Renovată în anii 1756-1760 și 1966-1988. Catapeteasmă din 1778. Mănăstirea P., monument reprezentativ al arhitecturii medievale românești, a fost și un însemnat centru de cultură, unde a funcționat un atelier de caligrafi și miniaturiști, precum și unul de broderie. Pe lângă lucrările scrise și desenate artistic („Letopisețul de la Putna”), destinate nevoilor altor biserici, aici era organizată o adevărată școală pentru pregătirea pictorilor-zugravi de biserici. Vartolomei Măzăreanu, egumen de Putna (1756-1768, cu o întrerupere în 1757-1758), a întemeiat (1757) aici o Academie teologică, cu șapte ani de studiu, în care se predau și învățau gramatica, retorica, geografia ș.a., care a funcționat până în 1779. În pronaosul bisericii se află mormântul lui Ștefan cel Mare (cu un valoros sarcofag de marmură), precum și mormintele celor două soții ale acestuia (Maria de Mangop și Maria Voichița) și cele ale urmașilor săi până la Petru Rareș. La mănăstirea Putna, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat, în iun. 1992, pe Ștefan cel Mare, înscriindu-l în calendar și sinaxar pentru data de 2 iul. Turn-clopotniță (1481, refăcut în 1760). Muzeu cu o bogată colecție de broderii religioase din epoca lui Ștefan cel Mare (învelitoarea de mormânt a Mariei de Mangop, 1477; marea dveră, 1500 ș.a.), precum și manuscrise-pergament, împodobite cu miniaturi, obiecte de cult etc. În apropiere de mănăstirea P. se află chilia lui Daniil Sihastru (săpată în stâncă), cel care, conform relatării lui Ion Neculce, l-a îmbărbătat pe Ștefan cel Mare după înfrângerea de la Valea Albă (1476). În com. P. se mai află o biserică de lemn, ridicată în 1468 pe locul uneia din 1353 (atribuită lui Dragoș Vodă); cu pridvor adăugat în 1778 și abside laterale din 1871, o casă domnească (1473, renovată în 1980-1988) și biserica paraclis Sfinții Apostoli Petru și Pavel (1750-1760, renovată în 1975). Zonă de interes turistic.

HOLOGRAFÍE (< fr. {i}; {s} holo- + gr. graphein „a scrie”) s. f. Metodă de înregistrare și reproducere a câmpurilor ondulatorii, bazată pe fenomenul de interferență a undelor. Inventată (1948) de fizicianul Dennis Gábor. Prin interferența undelor se obține o imagine exactă a obiectului dat, care, fiind fixat pe o suprafață fotosensibilă, constituie o hologramă.

POMENI, pomenesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A aminti de cineva sau de ceva (în treacăt), fără a insista; a aduce (intenționat) vorba despre cineva sau despre ceva. ♦ Refl. impers. A se menționa fapte a căror amintire se transmite (oral sau în scris) din generație în generație; a se aminti, a se cita. ◊ Expr. Nici că se pomenește! (sau unde se pomenește?) = nici vorbă, nici pomeneală. 2. Tranz. și intranz. A ține minte, a-și aduce aminte, a-și aminti. ♦ Tranz. (Înv. și pop.) A aniversa, a comemora, a sărbători. 3. Tranz. A vedea ceva deosebit, a trăi în timpul unui eveniment. 4. Tranz. A vedea sau a întâlni o persoană, un fenomen, o situație. ♦ Refl. A se afla, a se vedea pe neașteptate în fața cuiva sau a ceva care provoacă surpriză sau uimire. ◊ Expr. Te pomenești că... = poate că..., e posibil să...; nu cumva... 5. Tranz. A rosti numele cuiva în cadrul ritualului creștin, pentru a atrage harul divinității asupra lui. 6. Refl. și tranz. (Pop.) A (se) trezi din somn. – Din sl. pominĕti.

IMPRIMA, imprim, vb. I. Tranz. 1. A face urme prin apăsare. ♦ (Cu privire la unde acustice) A înregistra (folosind diverse procedee tehnice). 2. (Tipogr.) A tipări. ◊ Bun de imprimat, formulă care se scrie pe corectura unei publicații pentru a arăta că zațul este corect și poate fi tipărit. (Substantivat) Corectura pe curat trebuie s-o văz eu și să dau bunul de imprimat. CARAGIALE, O. VII 516. ♦ A întipări (pe o țesătură) desene colorate. A imprima o stambă. 3. Fig. A comunica, a transmite, a da. Electrificarea țării va imprima un ritm puternic operei de industrializare socialistă a țării. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 257.

ȘASE num. card. Numărul care, în numărătoare, are locul între cinci și șapte. Șase și cu șase fac doisprezece. ◊ (Adjectival) Locomotiva... trăgea încet șase vagoane. DUMITRIU, N. 5. Agapia aducea șase răzăși, fruntașii celor două sate. SADOVEANU, N. P. 192. ◊ (Indicînd ora) În cameră era frig și întunerec. Se făcuse ceasurile șase. REBREANU, R. I 62. (Eliptic) Unde ai fost marți la șase? Trebuie să-ți aduci aminte. BARANGA, I. 188. Dimineața, cu trenul de șase, Alexandru Vardaru și Radu Comșa urmau să plece. C. PETRESCU, Î. I 20. ◊ (Familiar cu valoare de num. ord.) Și multe încă nu s-ar întîmpla Colo, prin orizontul șase sau șapte, Unde noaptea e ziuă și amiaza e noapte. DEȘLIU, G. 46. ♦ (Substantivat) a) Cifra care marchează acest număr.Scriu un șase pe tablă. b) Cartea de joc, zarul etc. marcate cu acest număr de puncte. Am un șase de caro. – Variantă: șese (SBIERA, P. 319, ȘEZ. II 64, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 266) num. card.

X s. m. invar. A douăzeci și noua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă, care redă pe cs (la începutul cuvintelor sau în cuvinte ca „explozie”, „expoziție” etc.) sau pe gz (în cuvinte ca „exemplu”, „examen” etc.). ♦ Simbol matematic pentru numărul 10 în sistemul roman de scriere a numerelor. ♦ (Fiz.; în sintagma) Radiație (sau raze) X = radiație de natură electromagnetică de mică lungime de undă, care impresionează (2) placa fotografică. [Pr.: ics]

ADRESĂ s. f. 1. indicație pe scrisori, colete etc. care conține numele și domiciliul destinatarului. ♦ la ~ a cuiva = cu privire la cineva. 2. comunicare oficială făcută în scris de o instituție. 3. dexteritate, îndemânare. 4. (inform.) Simbol, cuvânt, cod care indică locul din memoria unei mașini electronice unde se înregistrează o informație. (< fr. adresse).

CRIPTOGRAMĂ s.f. Document, text scris cu caractere secrete. ♦ Joc distractiv constînd în a împărți cuvintele unei fraze într-un număr exact de fragmente, care se înscriu într-o formă geometrică regulată, urmînd ca cel care-l dezleagă să afle locul unde începe succesiunea acestor fragmente și modul în care se succedă. [< fr. cryptogramme, cf. gr. kryptos – ascuns, gramma – scriere].

*bĭuróŭ n., pl. urĭ (fr. bureau, masă de scris, dim. d. bure, stofă groasă de lînăçare se întinde pe bĭurouri). Masă de scris. Camera în care lucrează funcționariĭ: bĭurou unuĭ ministru. Secțiune administrativă a unuĭ minister și funcționariĭ eĭ. Locu unde se reunesc comisiunile uneĭ adunărĭ. Stabiliment public: bĭuroŭ de poștă. Prezidentu, viceprezidentu și secretariĭ uneĭ adunărĭ. Cabinet de contabili, de funcționarĭ superiorĭ aĭ uneĭ administrațiunĭ particulare. Bĭurourile camereĭ senatuluĭ, acelea care studiază diferite chestiunĭ la ordinea zileĭ. Bĭuroŭ de plasare, bĭuroŭ care se ocupă de servitorĭ, guvernante ș.a. – Și biroŭ (pop.).

órĭ-cáre pron. indefinit (orĭ și care. Are doŭă accente în acelașĭ timp, și de aceĭa s’ar putea scrie foarte bine fără trăsătură de unire: orĭ care, ca și orĭ cine, orĭ cînd, orĭ cum, orĭ unde). Nu importă care. – Se zice și orĭ-și-care.

X, x, s. m. 1. A douăzeci și noua literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă, care redă pe cs (la începutul cuvintelor sau în cuvinte ca „explozie”, „expoziție” etc.) sau pe gz (în cuvinte ca „exemplu”, „examen” etc.). ♦ Simbol matematic pentru numărul 10 în sistemul roman de scriere a numerelor. ♦ (Fiz.; în sintagma) Radiație (sau raze) X = radiație de natură electromagnetică de mică lungime de undă, care impresionează placa fotografică. [Pr.: ics. – Pl. și (1, n.) x-uri]

ÎNTREPRINDERE, întreprinderi, s. f. 1. Unitate economică de producție sau de comerț supusă unei conduceri unice. Sfaturile populare vor înființa întreprinderi zootehnice și, acolo unde au terenuri, clădiri, baze furajere etc. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2859. Pe clădirea construcțiilor mecanice, pe o jumătate de perete, scrie: Ordine și disciplină în întreprindere, colaborare între muncitori și tehnicieni. CĂLUGĂRU, O. P. 371. 2. Acțiune, lucru, treabă pornită din inițiativă personală. Plecă, după ce puse la cale tot ce găsi că e bine să facă, ca să scape cu față curată din această întreprindere. ISPIRESCU, L. 220. Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare. ALEXANDRESCU, P. 134.

Unde Martenot (fr. Ondes Martenot). Relativ nou, instrumentul este construit în anul 1928 de Maurice Martenot (1898-1980). Pentru U.M. au scris lucrări numeroși muzicieni contemporani, în special compozitorii fr. (Messiaen, Boulez, Milhaud, Jolivet). O ferventă propagatoare a acestui instr. este Ginette Martenot, soția constructorului, care a făcut în acest scop numeroase turnee de concert. Instr. este alcătuit dintr-un tub electronic plasat într-un circuit oscilant, un acumulator electric și un difuzor. Înălțimea* sunetelor se realizează prin varietatea frecvențelor* oscilațiilor. Intensitatea* se obține cu ajutorul unei rezistențe intercalate în circuitul difuzorului. Timbrul* poate fi variat prin absorbirea diferitelor armonice* ale sunetului fundamental. Înălțimea și intensitatea sunetelor se reglează printr-o claviatură și o bandă (ruban) montată în fața claviaturii iar combinațiile timbrale cu ajutorul unor butoane. La U.M. se poate imita timbrul fiecărui instr. cunoscut și se poate crea un număr nelimitat de timbruri sonore încă necunoscute. Banda dă posibilitatea de a executa sferturi de ton și chiar intervale mai mici (v. microinterval), diferite glissandi* și vibrato*. Pe claviatură sau pe bandă se cântă cu mâna dreaptă, în timp ce mână stângă acționează o clapă care permite întreruperea emisiei, modifică nuanța și timbrul sunetelor. V. electrofone, instrumente.

PENIȚĂ, penițe, s. f. 1. Mică placă concavă de metal terminată cu un vîrf despicat, care adaptată la un toc se folosește pentru a scrie cu cerneală. Nu cu penița, Cu ascuțișul coasei îmi scriu poemele sălbatice. BENIUC, V. 30. Îi scîrțîie penița pe hîrtie. SADOVEANU, B. 33. La ceasul douăsprezece, așeză tocul pe suportul unde mai așteptau o jumătate de duzină, cu penițele proaspăt schimbate. C. PETRESCU, C. V. 143. 2. Diminutiv al lui pană¹ (I). V. fulg. Corbul îi zise: ține penița asta, voinicule, și cînd vei gîndi la mine, eu voi fi la tine. ISPIRESCU, L. 43. 3. Plantă erbacee, cu flori alburii, dispuse în verticile care formează spice și care crește prin apele adînci, stătătoare sau care curg lin (Myriophyllum spicatum și Myriophyllum verticillatum); prisnel, vîsc-de-apă.

SOLJENIȚÎN, Aleksandr Isaievici (1918-2008), scriitor și istoric rus. Romane cu substanță autobiografică, descriind ororile sistemului totalitarist și îngrădirea libertății individuale („O zi din viața lui Ivan Denisovici”, „Pentru binele cauzei”, „Casa Matrionei”, „Pavilionul canceroșilor”); exclus din Uniunea Scriitorilor (1969). Pentru apariția romanului „Gulag” este închis și apoi exilat (1974), devenind simbolul disidenței ruse. Stabilit în Germania (1974), iar apoi în S.U.A. (1976), unde își continuă activitatea (ciclul romanesc „Strada roșie”, alcătuit din „August 14”, „Noiembrie 16” și „Martie 17”). Se întoarce în Rusia în 1994; scrie „Problema rusă la sfârșitul sec. 20” – un nou tablou al istorie țării sale. Premiul Nobel pentru literatură (1970).

vale² s.f. 1 (geomorf.) Formă de relief îngustă și alungită, cu altitudini mai joase decît regiunile înconjurătoare și deschisă în aval, care este străbătută permanent sau vremelnic de o apă curgătoare; ext. regiune de șes situată sub nivelul ținuturilor din jur (și străbătută de o apă curgătoare). ◊ (în corelație cu „munte” exprimă sensul „prin toate părțile”, „din toate părțile”) Și din munte și din vale Zvon de glasuri cuvînta (POP.). ◊ (art.; cu determ., făcînd parte din nume de localități, de zone etc.) Merge pe Valea Prahovei cu autobuzul. ◊ Valea plîngerii = a) (relig:, și valea lacrimilor, valea plîngerilor, vale a plîngerii) (loc de) suferință; lumea, pămîntul considerate ca loc de suferință. Alții, mai fericiți, s-au înapoiat la ceruri, evadînd din această vale a plîngerii (GAL.); b) (în basme) loc al suferințelor, unde domnește plînsul și jalea. (bis.; înv.) Valea Judecății = locul Judecății de Apoi. ◊ Loc.adv. La vale = a) (mai ales pe lîngă vb. de mișcare) la coborîș, în sensul coborîșului; în josul apei, spre capătul coborîșului; b) în direcția în care curge o apă, în sensul cursului apei, pe firul apei; c) în jos, spre pămînt; d) (mai ales pe lîngă vb. ca „a scrie”, „a arăta”, „a spune”) în continuare, în cele ce urmează. De vale = la capătul de jos al coborîșului, unde începe valea; mai departe (în sensul coborîrii). Mai la vale = mai jos, mai departe, în continuare. ◊ Loc.adj. De la vale = a) (și din vale) care se află într-o regiune joasă; care este situat mai departe (în sensul coborîrii; b) (și din vale) care se află în partea de jos; c) (și de mai la vale) care este în continuare, care urmează (într-un text). ◊ Loc.prep. La vale de... sau de la (ori de din) vale de... = mai jos...; mai încolo de... ◊ expr. A lua (pe cineva sau ceva) la vale = a ironiza, a-și bate joc. A merge la vale = a decădea. Dă la deal, dă la vale = se străduiește în toate chipurile, încearcă toate posibilitățile. Ce mai la deal, la vale? = a) ce să mai lungim discuția inutil?, ce mai încoace, încolo?; b) să vorbim deschis, pe șleau; să spunem lucrurilor pe nume. A-și lua valea = a pleca, a fugi (de undeva); a-și lua cîmpii. ◊ (eliptic; cu val. de imper.) Valea de aici! A nu ști nici (la) deal, nici (la) vale v. deal. Greu la deal și greu la vale v. greu. Calea-valea v. cale. Ce mai calea-valea v. cale. ◊ fig. Am făcut acest ocol prin valea copilăriei (CAM.). 2 (înv., pop.) Apă curgătoare; albia unei ape curgătoare. ◊ expr. A trage (pe cineva) în vale = a uda (pe cineva) într-o apă curgătoare de Paște sau de Bobotează, ca ritual de purificare sau de fertilitate. • pl. văi, (reg.) văii. /lat. vallem.

TEATRU s.n. I. 1. Clădire special construită pentru reprezentarea spectacolelor. 2. Spectacol, reprezentație. ◊ A face (sau a juca) teatru = a se preface. 3. Arta de a reprezenta opere dramatice; dramaturgie; profesiunea de actor. 4. Literatură dramatică; culegere de piese. II. Loc unde se petrece, unde se desfășoară o întîmplare, un eveniment. ◊ (Mil.) Teatru de operații (sau de război) = cîmp de luptă. // (În forma teatro-; scris și theatro-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) arta dramatică”, „dramatic”, „(referitor la) teatru (I)”, [Pron. tea-. / cf. fr. théâtre, it. teatro, germ. Theater < lat. theatrum, gr. theatron].

*anténă f., pl. e (lat. antenna. Mar. Lemnu perpendicular pe catarg (la luntri prăjina oblică) de care atîrnă pînza (pop. adénă, d. ngr. andéna scris anténna). Zool. Un fel de coarne mobile cu care unele insecte (ca gîndaciĭ, albinele, fluturiĭ) pipăĭe. Catarg de prins undele radiofonice.

Popovici, Euseviu (1838-1922), preot și prof. univ. din Cernăuți (Facultatea de Teologie), n. în Cernăuți. Studii la Cernăuți și Viena, specializându-se în istoria bisericească universală și în dreptul canonic. Hirotonit preot în 1862, este numit prof. la Universitate în 1868, unde a funcționat până în 1908 atât ca prof., cât și ca decan la Facultății de Teologie și rector al Universității. A scris numeroase studii, dintre care cel mai valoros este Istoria bisericească universală (4 vol.), în limba germană, tradusă în limba română de fostul mitropolit primat Athanasie Mironescu și apărută în 1900-1901 (2 vol.) și în 1925-1928 (ed. a II-a 4 vol.) la București. Membru de onoare al Academiei Române, ales la 4 aprilie 1908.

Acontius, tînăr din insula Ceos care, sosind la Delos la sărbătorile date în cinstea zeiței Artemis, s-a îndrăgostit de Cydippe, fiica unui nobil atenian. Pentru a cîștiga dragostea tinerei, pe care a urmărit-o pînă în templul lui Artemis, Acontius a recurs la un șiretlic: el i-a aruncat fetei un măr pe care stătea scris: „Jur pe templul lui Artemis să mă căsătoresc cu Acontius”. Citind cu glas tare ceea ce era scris pe măr, Cydippe a rostit în fața altarului zeiței cuvintele care constituiau de fapt un jurămînt. Reîntorcîndu-se la Athenae, unde tatăl ei dorea s-o mărite cu alt bărbat, Cydippe a căzut bolnavă: era la mijloc mîna zeiței, care o pedepsea în felul acesta pentru sperjur. În cele din urmă, consultînd oracolul, tatăl fetei a aflat de jurămîntul făcut de fiica lui și a consimțit să-i dea lui Acontius mîna Cydippei.

*interviev n., pl. urĭ saŭ și e (engl. interview, pron. intörviu, din fr. entrevue, întrevedere). Vizită făcută, de ordinar de un ziarist, uneĭ persoane însemnate saŭ convorbire avută orĭ-unde cu ĭa în privința uneĭ chestiunĭ importante: a solicita de la cineva (saŭ cuĭva), a lua cuĭva un interviev. – Se scrie și interview.

4) sandál n., pl. urĭ (turc. sandal, un fel de satin; ngr. sandali [scris -ntali], mlat. sindalum, cendalum, d. cl. sindon, sindonis, care v. d. ngr. sindon, -ónos [cub. indian], pînză de India, de unde și turc. Sind, o parte a Indiiĭ și fluviŭ Indu). Vechĭ. Un fel de pînză de mătase.

încondeia, încondeiez, vb. tranz. – A desena (cu condeiul) și a picta ouăle de Paști cu motive specifice. ♦ (obicei) Încondeiatul ouălor: În zilele de joi sau sâmbătă (în Săptămâna Mare) se fierb și se încondeiază ouăle, care apoi se sfințesc la biserică, în ziua de Paști: „Să vopseau și le împistram cu frunze de trifoi, leuștean” (Mara, Breb). „Încondeiatu’ ouălor să făce’ cu ceară de stup curată. Modele le fac cum știu femeile, cum era pă hainele vechi demult: puiț’, roate, pene, cruce, peteică, greblă. Farbele (vopselele) le luam din bold” (Cupșeni). „Ouăle le vopsem cu coji de ceapă și cu blânduși, frunză de ghiocei. Cu blânduși să făceau albastre, că demult feșteu în roșu, albastru, verde. Erau care știau face cu pana de găină sau de gâscă și ceară de albini” (Vișeu, Borșa). „Amu nu să scriu ouăle, numa să feștesc. Înainte să scrieu cu pană de găină sau de gâscă. Și-avei mai multe farbe și le năpusteai cu lingura în farbă și unde o fost scrisă cu ceară, pica și rămânea albu” (Bilțiu, 2009; Poienile Izei). – Din în- + condei „pensulă” (< ngr. kondili „condei de scris”) (Scriban, DEX, MDA).

RĂUS < ung. ravasz- „șiret” (etim. I. B.-Albescu). 1. Ravas (Dm); Ravas Litovoi, cu fiul Misea, stăpîni ai satului Răoseni (Ștef; BA ung 24); 2. Raoas (Ard) scris și Raos (Ard I 243). 3. Grafii greșite: Reuseni, Ruseni, Răușeni și Reușeni pentru satul din r. Suceava: Răuseni (Iorga IV p. 105), unde căzu ucis Bogdan II, tatăl lui Ștefan cel Mare. Formele 1 – 2, înlătură etim. lui Bogrea < germ. Reuss. „rus”, < ung. orosz (An C I 385). 4. Răus, Ioan, buc. (RI VII 120); – Toader, mold. (Sd V 425).

pomeni [At: PSALT. HUR. 120^v/3 / V: (reg) ~mini, (sst) pomi / Pzi: ~nesc / E: slv поминѣти] 1 vt A-și aminti. 2 vt (Îvr) A aniversa. 3 vt (Pop) A comemora. 4 vt A semnala verbal sau în scris. 5 vt A vorbi în treacăt de ceva sau de cineva fară a insista Si: a aminti, a menționa. 6 vt A aduce intenționat vorba despre ceva sau de cineva. 7 vt A indica. 8 vt (Reg; îe) A ~ (de) rău A cobi. 9 vrim A se menționa lucruri a căror amintire se transmite oral sau în scris și dăinuie din generație în generație Si: a se aminti, a se cita. 10 vrim (Îe) Nici că se ~nește! (sau unde se ~nește?) Se spune pentru a arăta că ceva n-a existat sau nu există. 11 vrim (Îae) Se spune pentru a arăta că ceva nu are precedent. 12 vrim (Îae) Se spune pentru a arăta că ceva nu este posibil. 13 vtf A rosti numele cuiva în cadrul unui serviciu religios, pentru a atrage harul divinității asupra lui sau pentru a obține iertarea păcatelor. 14 vt (Reg; îe) A ~ mortul A da de pomană pentru un mort. 15 vr A exista de multă vreme sau de totdeauna așa cum este acum. 16 vt A ști de multă vreme sau de totdeauna. 17 vr (D. oameni) A se găsi pe neașteptate într-un anumit loc. 18 vr (D. oameni) A ajunge ori a se afla într-o situație neprevăzută. 19 vr (D. oameni) A se vedea pe neașteptate în fața cuiva sau a ceva. 20 vr A face ceva necugetat, nepotrivit. 21 (Îe) Te ~nești că... Se poate întâmpla să... 22 (Îae) Nu cumva... 23 (Reg; îe) M-am ~it nicăieri Nu mai existam. 24 (Reg; îae) Eram mort de beție, de boală etc. 25 vt A trăi în timpul unui eveniment sau într-o anumită perioadă. 26 vt A vedea sau a întâlni un eveniment, o persoană, o situație etc. 27 vr (Pop; de obicei cu determinarea „din somn”) A se trezi din somn. 28 vr (Reg) A se trezi dintr-o beție. 29 vr (Reg) A-și reveni în simțiri Si: a se dezmetici. 30 vrui (Mai ales la perfectul compus, în forma negativă sau interogativă) A exista. 31 vt (Înv) A numi¹.

Popovici, Gheorghe (1862-1927), protoiereu de Lugoj și istoric, n. în com. Cliciova, jud. Timiș. Studii în Germania și Austro-Ungaria. În 1905 a fost ales în Parlamentul de la Budapesta, unde a apărat drepturile românilor. După 30 octombrie 1918 a fost în fruntea luptătorilor pentru unire, ajutând la constituirea consiliilor și gărzilor naționale. A scris Istoria românilor bănățeni (1904) ș.a. Membru corespondent al Acad. Române, ales la 28 mai 1909.

Teodora de la Sihla (sec. 17), sfântă cuvioasă n. în com. Vânători, jud. Neamț, pe la 1650. Căsătorită și neavând copii, s-a călugărit la schitul Vărzărești, jud. Vrancea, iar soțul său la schitul Poiana Mărului, jud. R.-Sărat. Sfânta Teodora a ajuns la schitul Sihla, apoi s-a retras într-o peșteră din apropiere, unde a viețuit în sihăstrie până la moarte și unde a fost înmormântată. În 1852 moaștele ei au fost strămutate la lavra Pecerska din Kiev și așezate într-o raclă, pe care scrie: „Sfânta Teodora din Carpați”. A fost canonizată de Sf. Sinod al Bis. Ortodoxe Române la 20 iunie 1992, fiind sărbătorită la 7 august.

Cantemir m. (Constantin), Domnul Moldovei, blând și iubitor de dreptate, așeză țara, ușurând’o de greutăți (1685-1693). ║ (Dimitrie), fiul mai mic al celui precedent, încheiă, după un an de domnie, un tractat cu Petru cel Mare, prin care închina Rușilor Moldova (1711.); dar învins la Stănilești de Turci, trecu cu familia sa în Rusia unde rămase până la moarte (1673-1723). Cantemir a fost un bărbat foarte învățat, poliglot, orientalist și membru al Academiei din Berlin. El a scris românește prima operă filozofică (Divanul lumii) și latinește prima scriere etnografică a patriei sale (Descrierea Moldovei); apoi Istoria imperiului otoman, tradusă în multe limbi și mai ales: Hronicul Moldo-Vlahilor dela colonizarea Daciei până la fundarea Principatelor. ║ (Antioh), fiul mai mare al lui Constantin, Domnul Moldovei, domni în două rânduri (1696-1700) și (1705-1707). ║ (Antioh) fiul lui Dimitrie, poet și diplomat rus: Satire (1709-1743).

COMPLETIVĂ s. f. (< adj. completiv, -ă, cf. fr. complétif, lat. completivus): propoziție subordonată necircumstanțială, care îndeplinește funcția de complement pe lângă un verb, o locuțiune verbală, un adjectiv, o locuțiune adjectivală sau o interjecție predicativă din propoziția regentă. ◊ ~ directă: propoziție cu funcție de complement direct pe lângă un verb sau o locuțiune verbală tranzitivă sau pe lângă o interjecție predicativă cu conținut verbal tranzitiv din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă și de, prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare (pre)cum că, prin pronumele relative care, cine (precedate sau nu de prepoziții), cel ce, ceea ce, ce și cât/câtă, prin adjectivele relative care și ce, prin pronumele nehotărâte relative oricare, oricine (precedate sau nu de prepoziții), orice și oricât/oricâtă, prin adverbele relative unde, când (cu sau fără prepoziții), cum și cât. Răspunde la întrebările pe cine? și ce?: „Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de acasă” (Ion Creangă); „...m-a trimes din partea lui, să aduc la cunoștința măriei voastre că el poate să vă facă podul” (idem); „A trecut câtva timp și iată că s-au ivit câteva locuri la al treilea minister” (I. L. Caragiale); „Sinan porunci ca să se adune lângă dânsul o seamă de oști” (N. Bălcescu); „Mam’mare... îl întreabă dacă-l mai doare nasul” (I. L. Caragiale); „Măria ta, spunea Leca și Marandache cum că a venit un neamț” (M. Sadoveanu); „... iară Marta îi spune cine a fost... de curând la dânșii, cu cine a vorbit și ce a zis.” (I. Slavici); „Românul... ceea ce are la inimă, are și în gură” (idem); „O sărmane! Ții tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?” (M. Eminescu); „Moș Călifare,... procopsești pe oricine vine să te roage” (G. Galaction); „... și nu știu unde l-ar găsi, ca să-i mulțumească” (Ion Creangă); „...întrebă la una din porți cum să-l găsească” (M. Preda); „Cât scrie doftorul pe hârtie nu plătești cu viața toată!” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ directă anticipată: c. directă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în acuzativ și „anunțată” în regenta care o precedă prin forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui personal. Astfel: „Îl ajută cu plăcere pe cel ce se străduiește”; „Îl îngrijește cu devotament pe oricine este bolnav”. ◊ ~ directă reluată: c. directă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în acuzativ și „întărită” în regenta care o urmează prin forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui personal: „Pe cel ce se străduiește îl ajută cu plăcere”; „Pe oricine este bolnav îl îngrijește cu devotament”. ◊ falsă ~ directă: propoziție care dă impresia că este o subordonată c. directă (datorită formulării unei întrebări greșite sau datorită tranzitivității verbului), dar care în realitate este o subordonată c. indirectă sau o subordonată circumstanțială de mod de măsură, ca în exemplele „Acuma mă gândesc că poate vedea ceva înainte-i” (M. Sadoveanu); „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi” (Ion Creangă); ◊ ~ indirectă: propoziție cu funcție de complement indirect pe lângă un verb, o locuțiune verbală, un adjectiv sau o interjecție predicativă din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă și de, prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare cum că, prin pronumele relative care, cine, ce, cel ce, ceea ce și cât/câtă (precedate sau nu de prepoziții), prin pronumele nehotărâte relative oricare, oricine și orice (precedate sau nu de prepoziții) și prin adverbele relative unde, când și cum. Răspunde la întrebările cui?, despre cine?, despre ce?, pentru cine?, pentru ce?, din ce?, de ce?, la ce?, de cine? etc: „Era mândră Safta că-și poate mărita fiica” (I. Slavici); „Și temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva rău, a făcut sfat” (Ion Creangă); „Călăuzul nostru nu era mai puțin curios decât mine ca să afle cum se petrecuseră lucrurile” (Al. Odobescu); „...se duse să se încredințeze dacă nu cumva e cineva în adăpostul copacilor” (I. Slavici); „Au cercat stăpânitorii vremelnici de la Liov să încredințeze lumea cum că Nicoară ar fi fost îngropat la biserica moldovenească” (M. Sadoveanu); „Nu da ciomag cui nu-i ești drag” (Folclor); „Niciodată n-ar fi făcut ceva fără să știe ce va ieși din ceea ce făcea...” (M. Preda); „Să nu răspunzi niciun cuvințel oricărui te va chema pe nume” (P. Ispirescu); „Nu s-a priceput unde să le pună”; „Se miră cum ai reușit.” ◊ ~ indirectă anticipată: c. indirectă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în dativ și „anunțată” în regenta care o precedă prin forma neaccentuată de dativ a pronumelui personal. Astfel: „Îi dă aprobare cui a făcut cerere”; „Îi reține un loc oricui cere acest lucru prin telefon”. ◊ ~ indirectă reluată: c. indirectă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în dativ și „întărită” în regenta care o urmează prin forma neaccentuată de dativ a pronumelui personal, ca în exemplele „Cui a făcut cerere îi dă aprobare”; „Oricui cere acest lucru prin telefon îi reține un loc”. ◊ falsă ~ indirectă: propoziție care dă impresia că este o subordonată c. indirectă (datorită intranzitivității verbului reflexiv), dar care în realitate este o subordonată circumstanțială de cauză, de condiție sau de scop. Astfel: „Unul spuse că se va căi cât va trăi el pentru că a osândit pe un om drept” (P. Ispirescu); „M-aș bucura să plec în excursie”; „Se pregătește să se arunce într-o copcă” (M. Sadoveanu); ◊ ~ de agent: propoziție cu funcție de complement de agent pe lângă un verb sau o locuțiune verbală la diateza pasivă sau la diateza reflexivă (cu valoare pasivă) din propoziția regentă. Este introdusă prin pronumele relative care, cine, cel ce sau prin pronumele nehotărâte relative oricare și oricine precedate de prepozițiile de sau de către. Răspunde la întrebările de cine? și de către cine?: „Aparatul a fost construit de cine a primit premiul Nobel”; „Asemenea măsuri sunt luate de către oricine lucrează în mediu toxic”; „Furtul a fost adus la cunoștință de cine l-a comis”; „Zgomotele astea se aud de către oricine locuiește în cartierul nostru”. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

SEMN ~e n. 1) Ceea ce servește pentru a indica sau exprima ceva; indicator. ~ de ploaie. ◊ ~ de hotar obiect (piatră, stâlp, copac etc.) care indică o linie de demarcație. ~ de carte fâșie de carton sau de alt material pusă într-o carte pentru a indica pagina, unde a fost întreruptă lectura. A face ~ (sau ~e) a face o mișcare care sugerează ceva. ~e grafice totalitate a semnelor folosite în scriere. ~e de punctuație semne grafice (virgulă, punct, punct și virgulă etc.), care indică în scris intonația și structura sintactică a vorbirii. ~ diacritic semn pus deasupra sau dedesubtul unei litere pentru a-i indica o valoare fonetică suplimentară. ~e matematice semne care indică anumite operații matematice. ~e convenționale figuri simbolice menite să reprezinte ceva în mod convențional. ~ monetar a) tot ceea ce este imprimat pe o monedă; b) însăși moneda. ~ verbal (sau lingvistic) unitate semnificativă a limbii. 2) Marcă specială făcută pentru a recunoaște un lucru sau o ființă. 3) Pată naturală proprie unui obiect sau unei ființe. 4) Urmă lăsată de un obiect în rezultatul acțiunii unui factor extern. 5) Particularitate după care poate fi recunoscut un lucru sau un fenomen; indiciu. ~e de boală grea. ◊ ~ bun (sau rău) semn care ar prevesti ceva plăcut (sau ceva neplăcut). A da ~ (sau ~e) de viață a da de știre despre sine. În (sau ca) ~ ca dovadă. Sub ~ul având ca simbol. /<lat. signum

ALBUM s.n. 1. Caiet sau volum special legat, în care se păstrează fotografii, vederi etc. sau unde sunt adunate o serie de fotografii, desene, mărci etc. după o anumită temă. V. catalog. ♦ Listă de nume. 2. Caiet în care se scriu versuri (originale), maxime etc. [Pl. -me, -muri. / < fr. album, cf. lat. album – alb].

LITOGRAFIE s.f. Metodă de reproducere a textelor, a desenelor etc. prin folosirea unor negative imprimate pe o piatră de calcar; atelier unde se execută astfel de lucrări. ♦ Desen sau tablou reprodus prin acest procedeu. [Gen. -iei. / < fr. lithographie, cf. gr. lithos – piatră, graphein – a scrie].

FRANK, Anna (1929-1945), tânără evreică, emigrată din Germania, împreună cu familia, în Olanda (1933). Între 1942 și 1944 a scris un Jurnal, cu certă valoare literară, în care a relatat viața și spaima fiecărei zile petrecute într-un mic apartament din Amsterdam, unde au trăit ascunși până la arestare. A murit într-un lagăr de concentrare.

perd (est) și pĭerd (vest), perdút, a pérde v. tr. (lat. pĕr-do, pér-dere, it. pérdere, sp. pg. perder, pv. fr. cat. perdre. – Să peardă [est], pĭerd și pĭerz, să pĭardă și să pĭarză [vest]. V. ascund, cred, vînd). Încetez de a maĭ avea fiind-că mĭ-a răpit soarta orĭ n’am știut să păstrez: a perde părințiĭ, averea, vederea, dințiĭ, un picĭor, rangu, funcțiunea, iluziunile. Îmĭ cade din buzunar și nu găsesc: am perdut punga în pĭață. Rătăcesc: țăranca perduse copilu pin oraș. Îs învins, nu cîștig: a perde un rămășag, un proces, o bătălie, niște banĭ la cărțĭ. Ruinez, nimicesc: vorba asta l-a perdut. Nimicesc, daŭ de gol: vorba asta l-a perdut. Corup: reaŭa societate perde tinerimea. Avortez. Dezonorez: calomnia poate perde un om. Consum, întrebuințez: mașina asta perde multă apă, am perdut mult timp cu scrisu, a perde timpu (a perde timpu fără folos). Scap, nu apuc: a perde trenu, ocaziunea, chilipiru. Nu maĭ văd, nu maĭ știŭ unde-ĭ: a perde drumu, direcțiunea. Mă las de: a perde un obiceĭ, un gust. V. refl. Mă sting, mor: îl vedem că se perde. Mă rătăcesc: copiiĭ s’aŭ perdut în pădure. Dispar ascunzîndu-mă: hoțu se perdu în mulțime. Dispar, nu mă maĭ văd din cauza distanțeĭ: corabia se perdu în zare. Mă înec: mulțĭ oamenĭ și corăbiĭ s’aŭ perdut acolo. Mă ruinez. Mă compromit. Mă corup. Mă emoționez, nu maĭ știŭ ce fac, îmĭ perd capu: el se perdu (cu firea) cînd văzu privirile tuturor ațintite spre el. Îmĭ perd capu (saŭ sărita), nu maĭ raționez, mă emoționez saŭ mă înfuriĭ. Perd firu (saŭ șiru) vorbeĭ, uĭt șiru vorbeĭ. Perd din vedere, 1. nu maĭ văd ceva, 2. uĭt, omit. Perd terenu, îs forțat să mă retrag. Perd răsuflarea, gîfîĭ neputînd trage atîta aer cît îmĭ trebuĭe.

țidulă sf [At: NECULCE, L. 221 / V: țed~, ced~ (A și: ced~), șed~ (A și: șed~), (îvr) sced~, (înv) țud~ / Pl: ~le, (îrg) ~li / E: ucr цидула, pn cedula, mg cédula, lm cedula, scedula] 1-2 (Pop) Bucată (mică) de hârtie care cuprinde o însemnare scurtă și care servește ca permis, dovadă, chitanță etc. 3 (Reg) Rețetă medicală. 4 (Ban; Trs) Bilet de tren. 5-6 (Reg; pex) Loc sau clădire, la intrarea în oraș, unde se plăteau taxele pentru mărfurile aduse spre vânzare la târg și se elibera chitanța respectivă Si: țidulărie (1-2), rohatcă. 7 (Îrg) Dispoziție dată în scris de către o autoritate. 8 (Îrg) Dispoziție de plată (a impozitului, a birului etc.). 9 (Îvr; și cu determinarea „de bani”) Bancnotă. 10-11 (Înv) Bucată (mică) de hârtie pregătită pentru a se scrie ceva pe ea. 12 (Îvr) Rubrică în condica birurilor.

buruienos, -oasă adj. (despre locuri, terenuri) Năpădit de buruieni; unde cresc multe buruieni. Pămîntul, fiind buruienos, cultivatorii prășesc de două ori (IONESCU). ♦ Fig. (despre stil, vorbire) Stufos, încîlcit; liber, neîngrijit; vulgar. A scris un roman cam buruienos. ∆ (adv.) Vorbește buruienos. • sil. -ru-ie-. pl. -oși, -oase. /buruiană + -os.

PIERDE, pierd, vb. III. I. 1. Tranz. A nu mai ști unde se află, unde a pus, unde a rătăcit (un bun material). ◊ Expr. A(-și) pierde șirul = a se încurca, a se zăpăci; a nu mai avea continuitate (în vorbire, scris, gândire). 2. Tranz. A nu mai cunoaște sau a nu mai găsi drumul, locul etc. căutat; a greși direcția. ◊ Expr. A(-i) pierde (cuiva) urma = a nu mai ști unde se află, unde poate fi găsit. A-și pierde (sau, refl., a i se pierde) urma (ori urmele) = a nu mai putea fi găsit; a dispărea. ♦ Refl. A se rătăci de grupul în care se afla. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de ceva, a se cufunda în... 4. Refl. Fig. A fi cuprins, copleșit de un sentiment, de o emoție; a nu mai ști ce să facă. II. Tranz. 1. A fi deposedat de..., a rămâne fără..., a nu mai avea; spec. a irosi, a risipi. ◊ Expr. A pierde din mână = a scăpa un prilej favorabil. A pierde pământul de sub picioare = a) a nu-și mai putea păstra echilibrul din cauza unei proaste stări fizice, a unui pas greșit etc.; b) a fi pe punctul de a pierde o anumită situație materială sau socială. A-și pierde viața = a muri; a fi omorât. A-și pierde cunoștința (sau simțirea) = a leșina. A-și pierde cumpătul (sau răbdarea) = a nu se mai putea stăpâni, a se enerva. ♦ A rămâne fără o parte a corpului, fără un organ, fără o facultate; a nu se mai putea folosi de o parte a corpului, de o facultate. ◊ Expr. A pierde sânge = a avea hemoragie. A pierde laptele = (despre femelele unor mamifere) a le scădea sau a le înceta secreția laptelui (într-o perioadă când aceasta ar trebui să fie normală). A-și pierde mințile = a înnebuni. ♦ (Despre plante) A i se usca (și a-i cădea) frunzele, rodul etc. 2. (Pop.; despre femei) A avorta. 3. A fi lipsit (pentru totdeauna) de o ființă dragă; a rupe relațiile (de prietenie) cu cineva, a fi părăsit. 4. A fi învins într-un război, într-o întrecere; a nu câștiga un proces etc. 5. A sosi prea târziu, a nu ajunge sau a nu face ceva la timp. 6. A folosi timpul în mod nerațional, irosindu-l sau profitând insuficient de el. ◊ Expr. Fără a (mai) pierde vremea = imediat, repede, neîntârziat. ◊ Compus: pierde-vară s. m. invar. = om care își irosește timpul, care nu muncește și umblă fără nici un rost. III. 1. Tranz. (Pop.) A ucide, a omorî. ♦ Refl. A muri. ♦ Tranz. și refl. A(-și) cauza un mare rău, neajuns etc.; a pune sau a se afla într-o situație extrem de grea. 2. Tranz. (Înv. și pop.) A distruge, a nimici (popoare, țări, așezări, bunuri materiale etc.). 3. Tranz. (Pop.) A face să dispară, să piară; p. ext. a compromite. 4. Refl. A ieși din câmpul vizual, a nu se mai vedea; a dispărea. ♦ Fig. A trece neobservat, neluat în considerație. ♦ Tranz. A nu mai putea urmări cu privirea pe cineva sau ceva, a nu mai vedea. ◊ Expr. A pierde (pe cineva) din ochi = a iubi foarte mult. 5. Refl. (Despre sunete, voci, zgomote) A-și diminua treptat intensitatea, a deveni din ce în ce mai slab; a se stinge. – Lat. perdere.

hîrtíe f. (vsl. hartiĭa, d. ngr. harti, pl. hartiá, hîrtie; bg. sîrb. hartiĭa, rus. hértiĭa. V. hardughie, hartă). Foaĭe supțire făcută din peticĭ, bumbac, lemn orĭ alte substanțe ferte, redusă în pastă și întinsă și care servește la scris, tipărit, împachetat ș. a. Act, document, titlu, adeverință: am hîrtie la mînă. Odinioară, chitanță. Hîrtie-monetă, hîrtie creată de guvern ca să înlocuĭască baniĭ de metal și care are decĭ curs forțat, că purtătoru nu poate fi tot-de-a-una sigur că va obținea baniĭ de metal reprezentațĭ de hîrtie. Această monetă fictivă saŭ fiduciară, inventată de necesitate în circumstanțele cele maĭ critice și căreĭa numaĭ încrederea îĭ poate da credit durabil, nu trebuĭe confundată cu biletele de bancă, adeverințe ale uneĭ monete de aur și argint existente și care decĭ poate fi orĭ-cînd plătită purtătoruluĭ unuĭ bilet de bancă. Cînd în Francia, de la 1790 la 1796, s’a emis hîrtie-monetă de maĭ mult de 40,000,000,000 în asignate, hîrtiĭ care reprezentaŭ valoarea uneĭ mase enorme de bunurĭ naționale, deprecierea acesteĭ hîrtiĭ-monete fu așa de adîncă, în cît o păreche de cizme costaŭ 8000-10000 de francĭ, ĭar în unele localitățĭ 100 de livre (francĭ) în asignate scăzuse la 2 banĭ (centime) și ½. Această hîrtie-monetă a fost suprimată la 1797. – Ceĭ vechĭ nu știaŭ de hîrtie, iar p. scris întrebuințaŭ frunzele de palmier, scoarța arborilor, tăblițe unse cu ceară, foĭ de plumb ș. a., și în fine scoarța de papýrus (pápyros, de unde vine rom. papură și fr. papier), o trestie care crește pe malurile Niluluĭ. După cucerirea Egiptuluĭ de Romanĭ, în Grecia și’n Italia se scria aproape numai pe papyrus. Puțin în ainte de Hristos, interzicîndu-se exportu papiruluĭ în Pergam (Asia Mică), locuitoriĭ din acest oraș aŭ inventat pergamentu. De pin seculu X a apărut hîrtia de peticĭ. Dar de abea în timpu revoluțiuniĭ franceze de la 1789 fabricațiunea hîrtiiĭ șĭ-a luat avînt. În țările româneștĭ se constată o fabrică de hîrtie pe la 1768. V. bancă, bilet.

înăúntru adv, care arată starea și mișcarea (vsl. ontrĭ, de unde vŭn-ontrĭ, despărțit în vŭ nontrĭ pin confuziune, de unde apoĭ nontrĭ îld. ontrĭ. Lat. intro poate să fi avut și el infl.). În interior: dorm, mă duc înăuntru. (Maĭ corect e a scrie în ăuntru: dorm, mă duc în ăuntru, pin ăuntru, pe din ăuntru, ĭes din ăuntru sau de din ăuntru. La Beld. 907, 1804 și 3240 în untru, 1384 și 3305 din untru). S. n., pl. urĭ. Interior: înăuntru odăiĭ, înăuntrurile caseĭ (Vechĭ: înlăuntrul vostru plin este). – Vechĭ, azĭ în Trans. Ban. înlăuntru, înlontru și înluntru, în nord în untru și în întru. Vechĭ și în nontru și în nuntru (după vsl. vŭnontrĭ).

TURIST, -Ă, turiști, -ste, s. m. și f. Persoană care practică turismul. V. excursionist. Noi, turiștii, sîntem ținuți să cunoaștem și limbile orientale, altfel n-am putea vizita locurile unde vechea omenire a lăsat cele mai adînci și mai mărețe urme despre trecutul său. HOGAȘ, H. 93. Spuind domnitorului că acest turist avea să scrie impresiunile lui de călătorie... consulul Franciei cerea pentru călător înlesniri de transport prin țară. GHICA, S.161. Pe zidul Cetățuiei este un foișor luminat, cu trei ferestre mari, din care turistul se bucură de o minunată panoramă. RUSSO, S. 198.

IMAGINA, imaginez, vb. I. Tranz. A-și închipui, a-și reprezenta ceva, a făuri în imaginație; a inventa, a născoci. Ai ajuns pînă aici cu îndrăzneala? Imaginezi fantasmagorii, faci pe detectivul. SADOVEANU, P. M. 120. Imaginase un mic roman. Se gîndea chiar să-l scrie. C. PETRESCU, C. V. 47. Jignită de soțul Elenei, Zoe imaginează o răzbunare. BOLINTINEANU, O. 430. ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ) Nu pot să-mi imaginez unde se va așeza chipul tatei. SAHIA, N. 49.