ALERGA, alerg, vb. I. Intranz. 1. A umbla sau a se mișca în fugă, a merge cu viteză, a goni, a fugi. Săriră din nou șanțul, alergară un timp. PAS, L. I 53. Trenul alerga în cîmp deschis. BASSARABESCU, V. 15. Rada-i nălucire vie Cînd aleargă pe cîmpie. COȘBUC, P. I 96. Mai are două ceasuri bune de alergat. CARAGIALE, O. I 67. Caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. ◊ Fig. În sat vîntul aleargă pe uliță ca un cîine turbat și rătăcit. DUMITRIU, N. 188. Miresme de salcîm aleargă și îmbălsămează aerul. ANGHEL, PR. 114. Sub strașina veche și naltă Sînt cuiburi – și-n ele S-ascund rîndunele... Și vîntul aleargă pe baltă. DEMETRESCU, O. 79. În aer își ridică a farmecelor vargă Și o suflare rece prin dom atunci aleargă. EMINESCU, O. I 94. ♦ (Franțuzism neobișnuit, despre o întindere de teren) A se desfășura, a se întinde. Și de ceruri se izbește [stepa] alergînd spre răsărit. MACEDONSKI, O. I 28. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după») A urmări în fugă, a porni în goană pe urmele cuiva pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde. Alergă după ea s-o sprijine. DUMITRIU, B. F. 91. Aleargă după dînsul, bărbate, și nu-l lăsa. CREANGĂ, P. 178. De trei ani aleargă după mine, fără a-mi putea da de urmă. ALECSANDRI, T. I 370. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul. ◊ Fig. Ah! prieteșugul, care toată lumea îl slăvește Și după care aleargă. CONACHI, P. 84. ◊ Tranz. fact. A face să fugă, a fugări. [Uliul] se ține după el [după porumbel], îl aleargă și vrea... să-l prindă. ISPIRESCU, la TDRG. Dacă-i alerga Și l-ăi ajuta, Zău, pre legea mea, Pe el l-oi lăsa Și te-oi alerga De te-oi îmbuca. TEODORESCU, P. P. 449. ◊ Expr. A(-și) alerga ochii = a-și arunca privirile. [Oșteanul] Numai ochii săi mișca, Vulturește-i alerga Pe cea zare cenușie. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ Refl. Undeva se alergau niște cîini lătrînd turbat. DUMITRIU, B. F. 36. Roțile se aleargă una pe alta și nu se ajung niciodată. ◊ Tranz. fact. A mîna repede (calul), a-l face să gonească. Năvăliră deodată în goană... doi călăreți, alergînd fiecare cîte o pereche de cai. PREDA, Î. 43. De ți-s dragă, bade, dragă, De nu, iată, lumea-i largă, Ia-ți murgul, și ți-l aleargă, De-ți cată alta mai dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. 3. A se grăbi într-o direcție sau către un scop urmărit, a se repezi. Cum vor vedea [boierii] că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga și-l vor lăsa [pe Tomșa]. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. A alerga într-un suflet v. suflet. ◊ Fig. Măgulitorii... aleargă cu cățuia, tămîind stăpînitorii. CONACHI, P. 258. ◊ A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență. Aleargă totdeauna la mine după ajutor. 4. A umbla de colo pînă colo, fără țintă precisă. Alerg prin pădure buimac. BENIUC, V. 97. Iubea mai mult să-și petreacă vremea cu giucării, alergînd zadarnic încoace și încolo, decît să învețe. DRĂGHICI, R. 4. Măicuță bătrînă Cu brîul de lînă, Din ochi lăcrimînd, Pe cîmpi alergînd, De toți întrebînd... ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ A umbla mult după treburi sau afaceri. Leib aleargă de dimineața pînă noaptea... însă nu găsește o posibilitate de cîștig. SAHIA, N. 97. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga, că doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. Scumpul mai mult păgubește, leneșul mai mult aleargă. NEGRUZZI, S. I 248. ♦ Tranz. (Rar; complementul arată locul pe care sau în care se face mișcarea) A cutreiera, a străbate. De-atunci eu alergai Lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Multe pățește el, alergînd lumea în larg și în lung. ȘEZ. V 139. Cățelușă șargă Tot cîmpul aleargă (Coasa). GOROVEI, C. 111. 5. (Despre cai) A fugi în cadrul unei curse de cai. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge. NEGRUZZI, S. I 36. ♦ (Despre oameni) A participa la o cursă sportivă bazată pe alergare. Aleargă în cursa ciclistă București-Orașul Stalin. – Prez. ind. pers. 3 pl. și: (învechit) alerg (PANN, P. V. II 87).