aruncătură, aruncături, s.f. 1. Aruncare: „...și o slăbdit pădurea de tăte laturile. Când o intrat tăți [tătarii] în pădure, apoi o făcut aruncătură și i-o pustiit pă tăți” (Papahagi, 1925: 313). 2. (mag.) Faptul de a arunca o vrajă asupra cuiva, cu ajutorul unor obiecte (aruncate în curte sau pe drum): „Când o fost la miez de cale, / S-o-ntâlnit cu țâpăturile, / Cu-aruncăturile” (Bilțiu, 2015: 285). – Din arunca + suf. -ătură (MDA).