ARȚAG, arțaguri, s. n. Pornire spre ceartă, chef de sfadă, de gîlceavă. Potrivit mijloacelor pe care le dobîndeai, luai față de ea [de viață] atitudini de arțag, de descurajare, de răzvrătire. PAS, Z. I 10. În ziua aceea [învățătorul] se sculase cu arțag, de aceea copiii tremurau ca varga așteptîndu-i întrebările. CARAGIALE, S. 8. ◊ Expr. A avea (sau a fi pus pe) arțag = a fi pus pe ceartă. Se vedea cît de colo că-i pus pe arțag. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 112. 6/6. A-și găsi arțagul cu cineva = a-și găsi beleaua cu cineva. Vai de mămulica mea!... De-acum mi-am găsit arțagu cu cucoana. ALECSANDRI, T. I 185. – Variantă: harțag (CREANGĂ, P. 298, ARHIVA R. I 108) s. n.