BELCIUG, belciuge, s. n. Verigă sau inel de metal, fixat solid de ceva, servind pentru a petrece prin el un lacăt, un lanț, o funie etc. Zicînd acestea, legă roibul de belciugul bătut în stîlțul gros din fața crîșmei. SADOVEANU, O. I 370. Învîrti cheia de două ori în broască, apoi puse și un lacăt mare, petrecut prin belciuge. REBREANU, P. S. 294. În belciugul de la carîmbul dedesubt din stînga [al căruței] era aninată o bărdiță. CREANGĂ, P. 106. ◊ Expr. (Cu aluzie la belciugul pe care îl puneau ursarii în botul ursului domesticit și purtat legat de un lanț) A pune sau a atîrna (cuiva) belciugul în nas = a pune stăpînire (pe cineva), a dispune după voie (de cineva), a avea (pe cineva) în mînă. A duce (pe cineva) cu belciugul (de nas) = a conduce (pe cineva) cum îți place, cum ți-e voia sau interesul, amăgindu-l, înșelîndu-l. [Vodă] bătea șaua că, dacă nu ne lăsăm duși cu belciugul de el și neamul lui, se duce. PAS, L. I 251. (Familiar, cu aluzie la obiectele care se cîștigă la bîlciuri prin aruncarea dibace a unui inel) Doar nu l-ai cîștigat la belciuge, se spune ca o mustrare glumeață aceluia care îți cere un efort prea mare, care nu te cruță de o oboseală. ♦ Obiect răsucit în jurul lui însuși. Și-a admirat în oglindă coafura măreață, desfăcută din belciugele hîrtiuțelor. SADOVEANU, N. F. 157.