bucin, -e, (bucium), s.n. – 1. Instrument muzical de suflat, de mari dimensiuni, utilizat de păcurari pentru chemări și semnale; trâmbiță: „În Țara Oașului, nordul Moldovei și Maramureș se cântă din bucium și la înmormântare” (Blănaru, 2002, 72); „S-a sculat de dimineață / Și spălându-se pe față / A luat un bucium mare / Și-a suflat în trei părți, tare / Și-a adunat o oaste mare” (Calendar 1980: 24). – Lat. bucinum „sunetul trompetei; trompetă” (DEX); bucina sau buccina „trompetă, corn” (Pușcariu, Candrea-Densusianu cf. DER).