bucium¹, buciume, (bucin), s.n. – 1. Instrument muzical de suflat, de mari dimensiuni, utilizat de păcurari pentru chemări și semnale; trâmbiță: „A suflat o dată din bucin. S-au adunat un milion de lupi, dar nici unul din ei n-a știut unde șede Sora Soarelui” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 56); „În Țara Oașului, nordul Moldovei și Maramureș se cântă din bucium și la înmormântare” (Blănaru, 2002, 72); „S-a sculat de dimineață / Și spălându-se pe față / A luat un bucium mare / Și-a suflat în trei părți, tare / Și-a adunat o oaste mare” (Calendar, 1980: 24). 2. Sirena de la fabrică (Faiciuc, 2008). ♦ (top.) Bucium, localitate aparținând de orașul Șomcuta Mare (Chioar); Bucinul, deal în Dobricul Lăpușului și Stoiceni (Vișovan). – Lat. bucinum „sunetul trompetei; trompetă” (DEX, MDA); lat. bucina sau buccina „trompetă, corn” (Pușcariu, CDDE, cf. DER).