BULGARĂ s. f. (cf. v. sl. blŭganinŭ): limbă slavă din grupul meridional, vorbită de bulgarii din Bulgaria și de cei răspândiți în Ucraina, în Iugoslavia, în România etc., urmași ai slavilor din Peninsula Balcanică, denumiți astfel după numele unei populații de origine turcică (altaică) venită de pe Volga și Kama în această zonă și asimilată de slavii din sud. Folosește alfabetul chirilic (ca și sârba, macedoneana, rusa, ucraineana și bielorusa). Se diferențiază de celelalte limbi slave prin faptul că, deși are articol, nu posedă flexiune nominală. Primele atestări de limbă b. veche (denumită și „slavonă” sau „slavonă bisericească”) datează din secolele al IX-lea – al XII-lea și ele reprezintă, în același timp, și primele atestări de limbă slavă: este vorba de scrierile religioase ale călugărilor Chiril și Metodiu din zona Salonicului, traduse după originale grecești și scrise cu un alfabet (atribuit lor de către unii cercetători) creat după cel grecesc (cu minuscule – glagolitic, iar cu majuscule – chirilic), alfabet împrumutat apoi de majoritatea popoarelor slave (cu excepția polonezilor, a cehilor, a slovacilor, a croaților, a slovenilor și a sârbilor lusacieni care au adoptat alfabetul latin). Limba b. cunoaște trei etape în istoria sa: vechea bulgară sau slavona (sau slavona bisericească) – între secolele al IX-lea și al XI-lea; bulgara medie – între secolele al XI-lea și al XV-lea; bulgara nouă (modernă) – între secolele al XVI-lea și secolul al XX-lea. Limba literară b. s-a format în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Limba b. a exercitat o puternică influență asupra idiomului megleno-român din Meglenia. Existența unor elemente lexicale de proveniență bulgară în limba română și a unor elemente lexicale de proveniență română în limba b. i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență bulgară asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii bulgare, explicabile prin bilingvismul româno-bulgar, prin conviețuirea și vecinătatea istorică statală a celor două popoare.