CAIER, caiere, s. n. Mănunchi de lînă, de cînepă, de in sau de borangic, care se pune în furcă pentru a fi tors. În timp ce învățătorul are să ne istorisească din cărți... eu am să torc din caier, ascultînd. CAMILAR, TEM. 178. O furcă, cu caierul și fusul cu totul de aur. ISPIRESCU, L. 91. Caierul de burungic din furcă și suveica stativelor unde se țesea filaliul stau părăsite și neatinse. NEGRUZZI, S. I 107. ◊ Fig. În caier, de-a valma, sub cruntă arșiță, Bocciii, piticii, sforarii și regii. BANUȘ, B. 119. Toate-acuma sînt cuprinse De lungi fire ce lucesc. Unele s-adună-n caier, Altele, pierdute-n aer, Tainic, lin, călătoresc. ALECSANDRI, P. A. 156.