cerb, cerbi, s.m. – (zool.) Ierbivor rumegător cu coarne ramificate (Cervus elaphus). Populează pădurile de foioase și mixte din Maramureș, începând cu cele de stejar de la Lăpușel și Ardusat, și până la cele de fag din Munții Maramureșului (zona Vișeu, Ruscova) și chiar în golurile alpine de munte (Posea, 1980: 75). ♦ Cultul cerbului se întinde spre est, până în China și Japonia și în sud, până în Italia, Grecia, Marea Neagră, Caucaz și Asia Mică (Eliade, 2001: 34). În spațiul carpato-danubian are caracter totemic (dovadă basmele, legendele, colindele, jocurile cu măști). ♦ (mit.) În folclorul maramureșean, (v. Colinda Cerbului), apare în ipostaza de întemeietor; un fecior de împărat preschimbat în cerb (în urma unui blestem al mamei), după ispășirea blestemului, coboară „la țară” și întemeiază o religie nouă („Jos la sate-oi coborî, / Oile lua-mi-le-ai, / Biserici descuie-mi-oi / Slujbe mândre face-mi-oi”, Bilțiu, 1990: 5). În ovațiile de nuntă din Maramureș, cerbul intermediază întemeierea familiei: alaiul (împărătesc) al mirelui urmărește „o urmă de cerb” până la casa miresei („După ce urmă de cerb / Ați venit la casa noastră?”). ♦ În epoca bronzului, cerbul avea o funcție psihopompă, dovadă motivul zoomorf (în proeminență) de pe vasele de ceramică descoperite în necropola de la Lăpuș (Vulpe, 2001). Cu timpul, această funcție va fi preluată de pasărea măiastră, iar cerbului i se atribuie calități de regalitate. Apoi, decade într-o zonă profană printr-un proces de desacralizare. – Lat. cervus „cerb” (DER, DEX, MDA).