CIUTĂ, ciute, s. f. 1. Femela cerbului; cerboaică. Din tufe dese, cu foșnet iute, răsări o ciută cenușie, pe picioarele-i subțiri și sprintene. SADOVEANU, O. III 361. Cînd și puii ciutelor Ațipesc prin crîng, Eu mă plec tăcutelor Gînduri ce mă frîng. TOMA, C. V. 96. Împrejuru-ne s-adună... Bouri nalți cu steme-n frunte, Cerbi cu coarne rămuroase, Ciute sprintene de munte. EMINESCU, O. I 101. 2. (Regional; uneori determinat prin «de pădure») Sălbăticiune, fiară, dihanie. Și cine-i tata dumitale?... – Tata e ciută nevăzută, și încă nici un om nu i-a ieșit în cale pe care să nu-l omoare. RETEGANUL, P. V 40. I-a zis: De ești om pămîntean, întră, iar de ești ciută de pădure, să te duci mai afund într-însa. SBIERA, P. 207.