CREMENE, (rar) cremeni, s. f. 1. Varietate de piatră tare care se găsește în scoarța pămîntului și care are proprietatea ca, lovită cu amnarul, să producă scîntei. Caii alergau cu gîturile întinse spre zările din ce în ce mai limpezi și mai drepte, cremenile drumurilor scăpărau sub copite. SADOVEANU, O. I 130. Copacii păreau niște stîlpi de cremene. SANDU-ALDEA, U. P. 65. Cum aruncă inelul, se făcu un zid de cremene pînă la cer. ISPIRESCU, L. 25. Cu capul pe un bolovan de cremene, plînse într-o scaldă de aur, așăzată lîngă ea, lacrimi curate ca diamantul. EMINESCU, N. 27. ◊ Fig. Hai, Anică, să mîncăm, s-a face mămăliga cremene. CONTEMPORANUL, IV 392. 2. Bucățică de cremene folosită la scăpărat cu amnarul. Prinse a scoate din vinele mute și negre ale unei cremene răci un izvor de scîntei luminoase. HOGAȘ, M. N. 115. Mai scoase Și o cremene lucioasă; Scapără, focul aprinse. ȘEZ. IV 131. ♦ Expr. Cît ai da în cremene, arată un interval de timp foarte scurt, un moment, o clipă. Nu se dezlipea de lîngă dînsul, nici cît ai da în cremene. ISPIRESCU, L. 249. ♦ Bucățică de cremene (1) care se punea la armele vechi și care, lovită de cocoș, producea scîntei și aprindea praful de pușcă. Mîna pe durdă punea... Cremenea că-i potrivea. TEODORESCU, P. P. 605.