CUCĂ¹, cuci, s. f. (Învechit) Căciulă înaltă, împodobită cu pene de struț, pe care o purtau în semn de distincție căpeteniile turcești și domnitorii romîni în timpul ceremoniilor. Îmi vine să svîrl pe fereastră cuca și bușmachiii, așa de tare mă mir. SADOVEANU, D. P. 49. Stau grămădiți optzeci de călăreți turci, ieniceri, spahii și ciohadari împărătești, unii cu înaltă cucă, din vîrful căriia atîrna pe șalele calului o lată pană verde. ODOBESCU, S. A. 136. Figură uscată, oacheșă, purtînd în cap o cucă cu pene. BĂLCESCU, O. I 222. Dă-mi căciula Țurcănească, Ca să-ți dau cuca Domnească. TEODORESCU, P. P. 502.