CUPTOR, cuptoare s. n. 1. Construcție de cărămidă, piatră sau metal (la țară uneori și de lut), în care se coace pîinea. Dogorea soarele pe acoperișul subțire de deasupra și era în pod ca-ntr-un cuptor. PAS Z. I 272. Cu bărbatul băutor Nu-i face pită în cuptor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 465. ◊ Fig. Un cuptor e roșiul soare Și cărbune sub picioare E nisipul. COȘBUC, P. I 222. ♦ (Dterminat prin «de pîine», «de plăcinte» etc.) Cantitate de pîine, de plăcinte etc. care se poate coace într-un cuptor. Să-mi mănînci nouă cuptoare de pîine. ISPIRESCU, L. 322. ♦ Platformă zidită în prelungirea vetrei pe care se doarme, la țară, la căldură. Cînd eram la mama fată, Mă culcam destul pe vatră, Pe vară și pe cuptor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 443. ◊ Expr. A sta (sau a zăcea) pe cuptor = a trîndăvi. A se muta de pe vatră pe cuptor = a lenevi, a trîndăvi. (În formă regională cuptori) Așa numai să se mute de pe vatră pe cuptori știe și hleabul de baba mea. CREANGĂ, P. 130. A aduce (părinților) noră pe cuptor = a se însura, a aduce noră în casă. Într-o bună dimineață feciorul mamei îi și aduse o noră pe cuptiori. CREANGĂ, P. 8. ♦ Despărțitură la mașinile de gătit în care se coc prăjiturile sau se rumenesc mîncărurile. 2. (În industrie) Construcție specială de încălzire a unui material care trebuie supus la transformări fizice, chimice sau fizico-chimice. V. furnal, topitoare. Un topitor aduse în cupă o probă de la alt cuptor ce fusese încărcat de schimbul de noapte. CĂLUGĂRU, O. P. 241. Am să-i înștiințez... că tot trupul [locomotivei] a fost cărat de mine cu podul rulant din inima cuptorului, în ghearele laminoarelor. SAHIA, N. 30. ◊ Fig. Vom lucra mașini... Iar la Stejar, Bistrița-și va dărui năvala Ca să clocotească albul jar În cuptor înalt – Hidrocentrala. CASSIAN, H. 16. ◊ Cuptor de cărămizi = construcție de cărămizi clădite în așa fel ca să poată fi încălzite pînă la incandescență de un foc central înăbușit. Cuptor de var = construcție de zid în care se încălzește piatra de var spre a o preface în var; varniță. 3. Fig. Căldură mare, dogoritoare; arșiță, caniculă. Tocmai pe la unu după miezul nopții, parcă s-a mai potolit puțin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul. CARAGIALE, O. II 176. ♦ (Popular, mai ales în expr. luna lui cuptor) Luna iulie. Strigă că moare de frig, deși era pe la nămiezi și soarele ardea ca în luna lui cuptor. ISPIRESCU, L. 321. Cărămida se lucrează de la sfîrșitul lui cireșar pînă la sfîrșitul lui cuptor. I. IONESCU, M. 707. – Variante: cuptior, coptor s. n.