DESTRĂMAT, -Ă, destrămați, -te, adj. 1. (Despre împletituri și țesături sau despre obiecte confecționate) Cu fire desfăcute, din care atîrnă firele; rărit, zdrențuit, rupt. Vartolomeu Diaconu zîmbi amar, ascunzîndu-și sub mînecă manșeta destrămată. C. PETRESCU, A. 348. În jocul valurilor săreau stropii de apă ca niște perle aruncate în spuma sfîșiată ca o dantelă destrămată. BART, E. 316. ◊ Fig. Imaginea ei trecu... prin somnul lui zbuciumat și destrămat. GALACTION, O. I 628. Luna... țesea aburii, care se tîrau pe cîmpie, în pînze destrămate de argint. IBRĂILEANU, A. 201. 2. Răsfirat, împrăștiat. Vîlcănaș ședea întins Și cu greu de somn cuprins... Cu hangerul Căpătîi, Cu mustața Răsfirată Și cu barba Destrămată. TEODORESCU, P. P. 553. 3. (Rar) Distrus, nimicit. Războiul se sfîrșise. Unde ieri Călcase tancul, azi treceau mineri Și, peste codrii destrămați, – domoale, Suiau păduri de fumuri, din furnale. ȚEBELEANU, P. 41. ◊ Fig. Pășeau încet, alături. Rotaru, destrămat, ar fi vrut să înceapă vorba, dar nu știa cum. V. ROM. mai 1953, 110. 4. (Învechit) Dezordonat, dezmățat, desfrînat, destrăbălat. (Fig.) Iată echilibrul răsturnat. Tereziile își încep danțul cel destrămat, care în sus, care în jos. ODOBESCU, S. III 335. ◊ (Substantivat) Mare destrămat seamănă a fi! Joacă cîte un icosar o dată. ALECSANDRI, T. 786.