DOMNIȘOR, domnișori, s. m. Diminutiv (uneori cu sens depreciativ) al lui domn. 1. Domn (4) tînăr sau fiu de domn, de slujbaș, de orășean. Cînd îl văz cu capul gol, Pare că-i un domnișor, Că-i cu părul retezat... Nu-i fecior ca el în sat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 37. ♦ (Regional; azi din ce în ce mai rar, întrebuințat la vocativ) Termen de politețe cu care cineva se adresează tinerilor sau fiilor de domn, de slujbaș, de orășean. V. domn (1). Eu nu-s om de aceia cu care n-ai cînd sta de vorbă, domnișorule! CAMILAR, N. II 380. O, domnișori, Ne vor ataca urșii! ISAC, O. 62. O fi și el bătrîn... – Bătrîn, domnișorule, și-i vine greu. GALACTION, O. I 41. 2. (Depreciativ) Domn (5) tînăr sau fiu de domn, de boier; coconaș. Domni pîntecoși, domnișori spîni, îi stupeau în obraz și-i plesneau cu biciul. CAMILAR, T. 13. O să ai de-a face numai cu conași, cu cucoane și cu domnișori. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 18. Vezi domnișorul cela, care toate le știe, Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie? ALEXANDRESCU, P. 91.