DUDĂU, dudaie, s. n. (Bot.) Cucută; (cu sens colectiv) buruieni, bălării. Lîngă dudău des, noaptea li se părea mai caldă. SADOVEANU, M. C. 101. Dacă eu din lene ogoru-mi voi lăsa Făr-a-l lucra cum trebui, va răsări dudău. NEGRUZZI, S. II 260. Oltule, Oltețule! Seca-ți-ar pîraiele, Să crească dudaiele, Să trec cu picioarele. ALECSANDRI, P. P. 284. – Pl. și: dudăuri (POPA, V. 75), (s. m.) dudăi (BUJOR, S. 23).