facere, faceri s. f. 1. Acțiunea de a face și rezultatul ei; activitate, creație sau rezultatul unei activități; săvârșire. ◊ Facere de bine = binefacere. ◊ Facerea lumii = creare a lumii de către Dumnezeu; cosmogonie. ♦ (Art.) Facerea (Geneza) = prima carte a Pentateuhului din Vechiul Testament, care cuprinde 50 de cap. și are două părți: în prima parte se arată cum Dumnezeu a pregătit întreaga omenire pentru mântuire, iar în a doua se istorisește cum Dumnezeu, în opera de mântuire a omenirii, alege o familie și o face un popor mare, în care aveau să se binecuvânteze toate neamurile. Se mai numește Geneza pentru că arată originea tuturor, a cerului și a pământului, a oamenilor și a tuturor lucrurilor. ♦ Zidire, construire. 2. Naștere. – Din face.