FANFARĂ, fanfare, s. f. 1. Ansamblu muzical format numai din instrumente de suflat și de percuție și care aparține de obicei unei unități militare. Și, în sunet de fanfare, trece oastea lui întreagă. EMINESCU, O. I 144. Toți gustă din merinde, deșartă largi pahare, În sunetul metalic de vesele fanfare. ALECSANDRI, P. A. 140. 2. (Învechit) Bucată muzicală, adesea cu caracter solemn, executată cu instrumente de suflat și de percuție. Un sunet de corn... repeta cîteva ori d-a rîndul una din acele fanfare vînătorești, al căror ritm iute și chiar glumeț pare că se îngînă cu vibrațiunile melancolice și prelungite ale instrumentului ce le produce. ODOBESCU, S. III 96. Muzicile alese Întoană mari fanfare ce se unesc în sunet Cu-a clopotelor zvonuri. ALECSANDRI, P. III 337. ◊ Fig. Iubire e în razele de soare Și farmec în a codrului fanfară. VLAHUȚĂ, O. A. 84. Harmăsari... Scoțînd din piept fanfare de glas nechezător. ALECSANDRI, P. III 376.