gârlă sf [At: CANTEMIR, HR. 261/25 / Pl: ~le / E: bg гърло] 1 Apă curgătoare (mai mică). 2 Braț al unui râu. 3 Pârâu, uneori râu la câmpie. 4 Depresiune alungită, (sinuoasă), din lunca unei ape curgătoare, care e acoperită cu apă și leagă un râu de bălțile și lacurile din jurul lui. 5 (Pop) Canal care duce apa de la râu la moară. 6 (Pop) Vale. 7 (Ave; șîs a curge ~) Din belșug. 8 (Îe) A se duce pe ~ (sau pe apa ~lei) A se pierde, a se risipi. 9 (Îe) A da pe ~ A arunca ceva sau a pierde ceva din neglijență. 10 (Îae) A cheltui bani (cu neglijență). 11 (Îs) ~ de chefali Canal într-o dună de nisip pentru prinderea chefalilor mari.

GÂRLĂ¹ ~e f. 1) Apă curgătoare cu debit mic; râu mic. 2) fam. Braț mic al unui râu. * A se duce ca pe ~ a se pierde fără rost; a se risipi. A da pe ~ a irosi. /<bulg. gărlo

GÂRLĂ² adv. În cantitate mare; din belșug. /<bulg. gărlo

gârlă f. mic curs de apă ce se varsă într’un râu. [Slav. GRŬLO, gâtlej (bulg.: braț de râu)]. ║ adv. ca o gârlă: capul de ar fi sănătos, că belelele curg gârlă CR.

GÎRLĂ, gîrle, s. f. Mică apă curgătoare (uneori cu albia nestatornică); ramificație, braț nestatornic al unei ape mai mari. Întorsura gîrlei dunărene s-a schimbat. SADOVEANU, P. M. 129. De la gîrlă-n pîlcuri dese Zgomotoși copiii vin. COȘBUC, P. I 47. Băuse apa de la 24 de iazuri și o gîrlă. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Învechit și popular) Rîu, fluviu. Printr-această baltă curge gîrla Rinul. GOLESCU, Î. 126. ◊ Expr. A se duce pe gîrlă = a se pierde, a se risipi. Mai bine să se ducă pe gîrlă toate, numai să scape cu viață. REBREANU, R. II 20. A da pe gîrlă = a arunca, a risipi, a se prăpădi. Nu știu cum făcu și rupse un căpătîi. De frică, îl dete pe gîrlă. ISPIRESCU, L. 66. ♦ (Adverbial, în metafore și comparații; mai ales în legătură cu verbele «a curge», «a gîlgîi») Din belșug, mult. Prin șanțuri curgea gîrlă apa. SANDU-ALDEA, D. N. 246. Începu să gîlgîie sîngele dintr-însul gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Una pe alta se îndemnau la treabă și lucrul ieșea gîrlă din mînele lor. CREANGĂ, P. 7.

gîrlă f., pl. e (vsl. bg. grŭlo, gît, gură, gură de rîŭ; rut. girlo, gură de rîŭ, maĭ ales a Dunăriĭ, gorlo, gîtlej. V. ghĭorlan, îngurluĭesc și jirloaĭe). Braț de rîŭ. Pîrăŭ. Adv. Ca gîrla, jirloaĭe: apa curgea gîrlă pin ferestre, (fig.) belelele curgeaŭ gîrlă.

gârlă s. f., g.-d. art. gârlei; pl. gârle

gârlă s. f., g.-d. art. gârlei; pl. gârle

gârlă s. f., g.-d. art. gârlei; pl. gârle

GÂRLĂ s. (GEOGR.) (Transilv. și Mold.) ponor.

GÎRLĂ s. (GEOGR.) (Transilv. și Mold.) ponor.

gîrlă (gîrle), s. f. – 1. Braț de rîu. – 2. Apă mică. Bg. gărlo (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Conev 9; DAR). – Der. gîrlan, s. m. (copil hoinar). – Cf. gîrlici, gîrliță.

GÂRLA MARE 1. Com. în jud. Mehedinți; 6.648 loc. (1995). Creșterea porcinelor. Biserica Pogorârea Sfântului Duh (1838) în satul Gârla Mare. 2. Cultură din Epoca bronzului (sec. 15-13 î. Hr.) numită astfel după numele com. în care a fost descoperită așezarea eponimă. Răspândită în S Olteniei, Banat și NE Iugoslaviei; face parte din marea arie culturală a „Câmpurilor de urne” de pe cursul mijlociu și inferior al Dunării.

GÎRLĂ subst. 1. Gîrl/e (Dm); -ea (17 A I 136, IV 416); -ea vatah (Sur II); -ești s. (Dm); Gărle (Băl III) scris și Gîrlea, portarul Sucevii (16 A III 40). 2. Gîrlan (17 A II 59). 3. Gîrluș (16 B IV 133; AO XIX 134).

a da pe gârlă expr. a risipi (ceva), a rămâne păgubit (cu ceva).