GÎRLĂ, gîrle, s. f. Mică apă curgătoare (uneori cu albia nestatornică); ramificație, braț nestatornic al unei ape mai mari. Întorsura gîrlei dunărene s-a schimbat. SADOVEANU, P. M. 129. De la gîrlă-n pîlcuri dese Zgomotoși copiii vin. COȘBUC, P. I 47. Băuse apa de la 24 de iazuri și o gîrlă. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Învechit și popular) Rîu, fluviu. Printr-această baltă curge gîrla Rinul. GOLESCU, Î. 126. ◊ Expr. A se duce pe gîrlă = a se pierde, a se risipi. Mai bine să se ducă pe gîrlă toate, numai să scape cu viață. REBREANU, R. II 20. A da pe gîrlă = a arunca, a risipi, a se prăpădi. Nu știu cum făcu și rupse un căpătîi. De frică, îl dete pe gîrlă. ISPIRESCU, L. 66. ♦ (Adverbial, în metafore și comparații; mai ales în legătură cu verbele «a curge», «a gîlgîi») Din belșug, mult. Prin șanțuri curgea gîrlă apa. SANDU-ALDEA, D. N. 246. Începu să gîlgîie sîngele dintr-însul gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Una pe alta se îndemnau la treabă și lucrul ieșea gîrlă din mînele lor. CREANGĂ, P. 7.