halcă³ sf vz halca

halcă² sf [At: CADE / Pl: hălci / E: nct] (Reg) Larmă.

halcă¹ sf [At: LB / Pl: hălci și (înv) ~lce / E: mg halk] 1 Despicătură groasă de lemn. 2 Bucată mare dintr-un întreg Cf dărab, hartan. 3 Bucată mare de carne (din coastă). 4 Codru de pâine, de mămăligă sau de brânză. 5 Bucată mare de pământ arabil. 6 (Reg) Jumătate dintr-un bostan sau castravete. 7 (Trs) Parcelă mică și îngustă de teren.

HALCĂ, hălci, s. f. Bucată mare de carne sau (mai rar) din alt aliment; hartan. Ascunse hălcile mari de carne în iesle, sub fîn. MIHALE, O. 509. Nevasta îi adusese o halcă de brînză. PAS, Z. I 132. Eu, a răspuns ciobanul... mărturisesc că noi, la prînzișor, tocmai în acest ceas, dacă se întîmplă să avem o halcă de carne pe cărbuni, foarte ne bucurăm și ne luăm de-o grijă pînă la amiază. SADOVEANU, N. F. 174. ♦ Fig. Bucată de pămînt. I-ar prinde și lui bine o halcă de pămînt. REBREANU, R. I 267.

HALCĂ hălci f. Bucată mare dintr-un aliment (carne, pâine etc.). [G.-D. hălcii] /<ung. halka

HALCĂ s. f. v. halca.

halcă f. codru de mămăligă, carne etc.: o halcă de pastramă CAR. [Cf. Ung. HALOK, așchie].

1) hálcă f., pl. hălcĭ (rudă cu harchină și jarcă și poate și cu hartan. Ung. halk, așchie, nu e la Ballagi. Cp. cu șușalcă). Fam. Mare bucată orĭ felie de pîne, carne, cașcaval ș. a. V. codru.

2) halcă f., pl. halcĭ. Trans. Mold. Tărăboĭ, tumult. Vs. De halcă, de distracțiune, de amuzament: copiiĭ se duc la denie de halcă, nu ca să se închine.

alca sf vz halca

halca sf [At: VARLAAM, C. 74 / V: a~, halcă, hâlca / Pl: ~le / E: tc halca] 1 Verigă. 2 Cerc metalic. 3 (Spc) Scoabă. 4 (Înv) Cerc prin care jucătorii își treceau sulița, la jocul oriental gerid. 5 (Pex) Jocul gerid. 6 (Îe) A bate ~ua A pierde timpul. 7 (Îcs) De-a hâlca Joc de copii nedefinit mai îndeaproape.

hâlca sf vz halca

ALCA = HALCA.

HALCA, halcale, s. f. (Învechit) Verigă; cerc de fier folosit la jocul oriental numit gerid; p. ext. jocul însuși. Mîini ies turcii la halca, Sus, în Haidar-pașa. ALECSANDRI, P. P. 106.

ALCA s.f. v. halca.

HALCA s. f. (Mold., ȚR) Cerc de metal folosit în jocul oriental numit gerid, prin care călăreții își trec, în goana calului, sulița. A: Încăleca pre cal domnesc și se slobozea cu sulița asupra halcalii ... și care lua halcaua în repegiunea calului venea de se închina domnului. GHEORGACHI. ♦ (Mold., TR) Jocul cu halcaua. A: Cu sulița la halca nu lesne avea protivnic. URECHE; cf. VARLAAM; PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU. B: Aleargă la alca. ST. LEX., 268. Variante: alca (ST. LEX., 268) halcă (VARLAAM). Etimologie: tc. (h)alka.

halcà f. od. joc oriental care consta în aruncarea și petrecerea suliței printr’un cerc de fier (numit halca): mâini ies Turcii la halca POP. [Turc. HALKA, inel]. V. gerid.

alcá, V. halca.

halcá și alcá f. (turc. [d. ar.] halka; ngr. halkâs). Verigă. Un joc turcesc (obișnuit odinioară și în țările româneștĭ) și care consista în aruncarea uneĭ sulițe printr’o verigă. V. gerid.

halcă s. f., g.-d. art. hălcii; pl. hălci

halcă s. f., g.-d. art. hălcii; pl. hălci

halcă s. f., g.-d. art. hălcii; pl. hălci

halca (înv.) s. f., art. halcaua, g.-d. art. halcalei; pl. halcale

halca (înv.) s. f., art. halcaua, g.-d. art. halcalei; pl. halcale, art. halcalele

halca s.f., art. halcaua, g.-d. art. halcalei; pl. halcale

HALCĂ s. ciozvârtă, hartan, (reg.) artig, ciopată, halcată. (A mâncat o ~ de miel.)

HALCĂ s. ciozvîrtă, hartan, (reg.) artig, ciopată, halcată. (A mîncat o ~ de miel.)

halcă (hălci), s. f. – Bucată, porțiune, mai ales de carne. Mag. halk „așchie” (DAR). – Der. halcată, s. f. (Munt., bucată), probabil prin încrucișare cu bucată (după DAR, de la un mag. *halkott); hălcui (var. hălci), vb. (a ciopli; a șlefui); hălcitor, s. n. (rindea).

halca (halcale), s. f. – 1. Inel, belciug. – 2. Joc vechi, asemănător cu jocul de arșice din Spania. – Mr. hălcă. Tc. (h)alka (Șeineanu, II, 199; Lokotsch 801; Ronzevalle 82), cf. ngr. χαλϰᾶς, alb. halkë, bg., sb. halká.