iagăr, iagări, (iegăr), s.m. – (reg.; înv.) 1. Pădurar; ardău, gornic de pădure. Cu acest sens e atestat doar în Maramureșul istoric (ALR, 1956: 583), respectiv în satele rom. din dreapta Tisei (DRT). În paralel, circulă și sin. pădurar, ca termen recent (ALRRM, 1971: 540). 2. Vânător (Țiplea, 1906; Bilțiu 1996): „Și eu numa că m-oi fa / Un iegărel tânărel” (Țiplea, 1906: 439). 3. Paznic de câmp; vătaf de țarină, gornic, pândaș, ardău (ALRRM, 1971: 421). (Borșa). ♦ (onom.) Iagăr, Iagar, Iagaru, nume de familie (45 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Iagăr, nume de familie și poreclă în Strâmtura (Papahagi, 1925). – Din germ. austr. Jäger „vânător, pădurar” (DA, cf. DER; Țurcanu, MDA).