JUG, juguri, s. n. 1. Dispozitiv de lemn pentru înjugarea vitelor, avînd la partea superioară două părți arcuite care se sprijină pe ceafa animalelor înjugate sau (în alte țări) se prind de coarnele lor. Împrejurul gîtului [boii] simt, ca o zgardă de fier, urma jugului scos. GÎRLEANU, L. 39. Boii stau în jug supuși, Gata de plecare. IOSIF, V. 74. La maică-ta te-oi duce Cînd... a face Jugul Mugur. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Fig. (Simbolizînd apăsarea, asuprirea, tirania, munca grea, neplăcută) Arta picturii pare că ar fi voit să scuture jugul artei oratorice. CARAGIALE, O. III 249. Și boierii de duzină, ce-au ținut de coarne plugul, Uitînd traiul de la țară, azi țăranului pun jugul. BELDICEANU, P. 119. Brațul tău, ce sfarmă astăzi un jug aspru de robie, Ție însăți pregătește viitor de libertate. ALECSANDRI, P. A. 72. ◊ Expr. A trage la jug = (despre animale de tracțiune) a trage carul sau căruța; fig. (despre oameni) a munci peste puteri. 2. Jujeu. ♦ Colac, de obicei de lemn, îmbrăcat în piele, care se pune uneori la gîtul cailor și prin care trec hamurile. 3. Piesă în formă de cadru sau de inel care servește la susținerea altor piese ale unei mașini sau ale unei unelte. Jug de joagăr. 4. (Regional) Măsură de pămînt cam de o jumătate de falce, adică ceva mai mult decît două treimi dintr-un hectar. V. iugăr.