MÉLIȚĂ s. f. 1. Unealtă primitivă alcătuită dintr-o bucată de lemn (fixată pe stativ), prevăzută cu un cuțit de lemn acționat manual și folosită în industria casnică țărănească la melițat¹ ; (Transilv.) frîngătoare, zdrobitor. Cf. BUDAi-DELEANU, LEX., LB. Atît inul cît și cînepa se trag mai întâi la melițoi și apoi și la meliță. I. IONESCU, C. 155/22, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. COSTINESCU, LM, DAMÉ, T. ALEXI, W. Melițatul, adecă desfacerea părții textile de partea lemnoasă, se face cu ajutorul meliței. . . care în Ardeal se numește și zdrobitori. PAMFILE, I. C. 206, cf. id. DUȘM. 150, id. S. T. 119, 127. Melița este un stativ de circa 1 metru înalt, avînd deasupra o scîndură de cca 1,50 m lungă, crepată pe mijloc; în acest interior se bate cînepă cu ajutorul unei limbi. PRIBEAGUL, P. R. 93. Culturile de in diferă după cum sînt destinate semințelor (pentru ulei) sau pentru meliță (textile). IONESCU-MUSCEL, FIL. 328. Cînd te apuci. . . de melițat. . . parcă nu mai ești pe lume decît tu și melița. DEMETRIUS, V. 91, cf. H I 102, III 73, IX 89, 452, XI 341, BUD, P. P. 80. Am pus melița în gard ș-am început a melița. Com. din BILCA-RĂDĂUȚI, cf. com. MARIAN, A V 14, VI 19, 22, 26. În pădure, naște, în pădure crește, vfne în sat și lărmuiește (Melița). GCR II, 369, cf. GOROVEI, C. 225. Am o cățea: pîn-n-o iau de coadă, nu latră (Melița). ȘEZ. VII, 118. ◊ (Ca termen de comparație, mai ales pe lingă verbe ca „a umbla”, „a merge”, „a toca”, „a bate”, sugerează ideea de iuțeală în vorbire sau, rar, în mișcări) Domnul N. Colescu, ce-i toca gura ca o meliță printre vînători, dete semnul de plecare. BOLINTINEANU, O. 328. Ș-apoi cînd venea moșneagul, de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă melița: că fata lui n-ascultă, că-i ușernică, că-i leneșă. CREANGĂ, P. 285, cf. H IX 89. De frumoasă, ești frumoasâ Și-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița Că-ți umblă ca melița. JARNIK-BÎRSEANU, D. 427. Ei, dar muierea, ca o meliță, nu-l mai slăbea din: blăstămatule, afurisitule, neghiobule și cîte-i vineau la gură. RETEGANUL, P. I, 7. De jucat aș ști juca, Dar mă mîncă ulița, Că latră ca melița, Ca melița cea stricată, Ca moara neferecată. id. CH. 73. Mîndruț, gura mîne-ta Bate ca și melița, Să teme că mi[-i] lua. ȚiPLEA, P. P. 50. (Adverbial) Turnam și eu atunci la cruci de-mi umbla mîna dreaptă meliță. GHiBĂNESCU, ap. TDRG. ◊ Expr. A bate la meliță = a melița¹ (1). Cf. POLIZU, GRAIUL, I, 292. O dat cînipa prin meliță, se zice despre un om flecar. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Parcă te-a) făcut (mumă-ta) la meliță, se zice celui bun de gură, palavragiu. Cf. CIAUȘANU, V. 179. ♦ Mașină de melițat, înzestrată cu cuțite sau cu aripi de lemn dispuse circular pe un cilindru rotitor. Cf. LTR². 2. F i g. (Familiar) Gură (considerată ca organ al vorbirii). Tacă-ți melița, împelițatule! țipă, acru și răstit, un glas femeiesc din casă. C. PETRESCU, R. DR. 16. Taci, nu-ți umble melița! ALR I 69/45. ◊ E x p r. A da din meliță (sau cu melița) = a vorbi într-una, repede și fără întrerupere; a trăncăni, a flecări. Cf. V. ROM. februarie 1954, 8, DL, DM. ♦ (Regional) Epitet depreciativ pentru o femeie care vorbește mult și fără rost; flecară. Cf. DDRF, ȘEZ. IX, 144, com. din BILCA-RĂDĂUȚI, ZANNE, P. V, 405. Ci, mai taci, melițo ! CIAUȘANU V 179. 3. (Prin Transilv. și Bucov.) Unealtă cu care cojocarul tine pieile cînd le rade. H XVII 98, cf. ALR II 6611/105, 182, 386. 4. F i g. (Regional) Cal rău îngrijit, slab, bătrîn, neputincios ; mîrțoagă, gloabă. Cf. DR. V, 211, H XVIII 18. – Pl.: melițe. – Și: (regional) mélință (BREBENEL, GR. P., TDRG), méleță (ALR II 6 611/182, A II 12), mélniță (TDRG), miliță (ARH. FOLK. III, 151) s. f. – Din bg. мелица.