MIERLIȚĂ¹ s. f. (Popular) Diminutiv al lui mierlă; (popular) mierluță¹, (regional) mierlușcă, (rar) mierlișoară, mierlușoară, mierlică, Cf. MARIAN, O. I, 291. S-au dus privighetorile măiestre; Pustiu e cuibul blîndei turturele . . . Ah, unde-i șuierul mierliței sure ! IOSIF, P. 47, cf. BĂCESCU, PĂS. 114. Unde-aud cucul cîntînd Și mierlița șuierînd, Nu mă țiu om pe pămînt. TEODORESCU, P. P. 345. Cîntâ cucul și-o mierliță. RETEGANUL, TR. 89. Merliță, merliță, Pasere pestriță. ȘEZ. II, 221. Străină, maică, ca mine Nu e nimenea pe lume, făr'mierlița din pădure. BIBICESCU, P. P. 108, cf. ALR SN III h 707/886. - Pl.: mierlițe. – Mierlă + suf. -iță.