MIORÍȚĂ s. f. Diminutiv hipocoristic al lui m i o a r ă (1); miorea, (regional) mioruță. Duduca-i blîndă ca o mioriță. . . Nu zice nimicâ. ALECSANDRI, T. I, 337. Dar cea mioriță Cu lînă plâviță De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1, cf. com. MARIAN, PAMFILE, C. Ț. 79. Da miorița dzin gură-m grăia. DENSUSIANU, Ț. H. 189, cf. ALR I 1776/5. - Pronunțat: mi-o-. – Pl.: miorițe. – Mioară + suf. -iță.