MOIȘTE s. f. 1. (Regional) Moină¹ (1). Lumina lunii cîndu-i cu pîntecele în jos și cu coarnele la deal, urmează moiște (a. 1774). IORGA, S. D. XIII, 75. Era moiște și sătenii, vrînd-nevrînd, trebuiau să-și cumpere opinci. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 72. TI. Cînd se îngînă cocoșii des, fac a moiște. PRIBEAGUL, P. R. 113, cf. H XVII 14. Era o moiște afară și ulițele pline de glod. Com. din BÎLCA-RĂDĂUȚI, cf. com. din ORAVIȚĂ, ALR I 1228/35, 156, 582. ♦ (Adjectival) Moinos (1). Vreme moiștŝe. L. COSTIN, GR. BĂN. 139. 2. (Transilv.) Moină¹ (2). Cf. LB. 3. (Regional) Moină¹ (3). Cf. H X 499, CHEST. IV 124/177 a. 4. (Anat.; prin Ban.) Tîmplă. Cf. CANDREA, F. 41, L. COSTIN, GR. BĂN. 139. 5. (Prin Ban.) Creștet (al capului). Cf. CANDREA, F. 41. – Accentuat și: moíște. ALR I 1 228/35. – Pronunțat: mo-i-. - Pl.: moiști. - Și: (regional) moliște s. f. GLOSAR REG. – Moale¹ + suf. -iște.