MĂRĂCINE, mărăcini, s. m. (Adesea la pl.) Nume generic dat la diverse plante a căror tulpină este acoperită cu spini; fructul unor asemenea plante, prevăzut cu țepi, care se agață de hainele oamenilor și de blana sau lîna animalelor. V. scai, scaiete. Sub licăririle de afară descoperii acolo un morman de mărăcini uscați. GALACTION, O. I 81. Rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. (În forma mărăciune) Învățătorul este pentru un tînăr... ca plugarul bun care curăță de mărăciuni țarina sa. NEGRUZZI, S. I 8. ◊ Expr. A sta (ca) pe mărăcini = a fi nerăbdător, a nu avea răbdare; a sta (ca) pe ghimpi. Stăteai pe mărăcini să se facă ziuă mai repede, ca să ajungi acasă. PAS, Z. I 234. A trăi ca pe mărăcini = a trăi rău. Nu poți trăi nici în sat; Nici în sat nici în vecini, Trăiești ca pe mărăcini. BIBICESCU, P. P. 177. ♦ (La pl.) Mărăciniș. Cunosc un domn revizor care s-a ascuns două săptămîni în mărăcini. DAVIDOGLU, O. 89. – Variantă: mărăciune s. m.