NIȘTOTĂ s. f. (Criș., Trans. SV) 1. Lipsă, sărăcie. Niștota lui cea mare sosit-au acmu pre fericăciune. MOL. 1676¹, 39^r. De niștotă și de foamete mare. . . începură, a mînca cînii. C 1692, 514^v. Bucuriia voastră să va întoarce întru plîngere . . . și trufiia și lăcomiiia voastră întru nesațiu și niștotă. MOL. 1695, 83^v. În vreme de niștotă. VCC, 23. Să meargem la tine în niștota noastră. MISC. SEC. XVII, 93^v. 2. Nevoie, trebuință, necesitate. Tipografia rumânească să orînduim . . . după niștota preuților românești. SA, 2^v. Că bună comoară-ți faci atunci în ceriu și mare plată dobîndești în zi de niștotă. MOL. 1695, 49^v. O, Doamne, caută-m niștota. YCC, 36. Vezi nevoile si nislotele noastre. MISC. SEC. XVII, 11T; cf. MISC. SEC. XVII, 24v, 67r, S5r, 95r. Etimologie: sl. ništeta. Vezi și niștoti, niștotos. Cf. neputință, pehneală, surumănie; l i p s ă, s u c ș i g.