ORANIȚĂ, oranițe, s. f. (Reg.) 1. Prăjină cu cange la vârf, de care se servesc marinarii și pescarii. 2. Luntre pescărească cu fundul lat. – Din sb. oranica.

oraniță sf [At: ANTIPA, P. 428 / V: (reg) orăn~, ~nță / E: srb oranica] (Reg) 1 Luntre pescărească, largă și scurtă. 2 Prăjină lungă cu o cange la vârf, folosită de pescari.

ORANIȚĂ, oranițe, s. f. (Reg.) 1. Prăjină cu cange la vârf, de care se servesc marinarii și pescarii. 2. Luntre pescărească cu fundul lat. – Din scr. oranica.

ORANIȚĂ, oranițe, s. f. (Regional) 1. Prăjină lungă prevăzută cu o cange la vîrf, de care se servesc marinarii. Alearg’ de spune lu tat’ tu Să puie vîsla-Ntr-o rînă Și oranița-Ntr-o mînă Că-mi slăbesc puterile Și mi se duc zilele. TEODORESCU, P. P. 576. 2. Luntre pescărească. Ea-mpinsă și oranița, Sări și ta’ său în ea. PĂSCULESCU, L. P. 246.

orániță f., pl. e (sîrb. oránica, bg. vránica, a. î.; turc. [d. sîrb.] orániča). Dun. Cin maĭ lat, luntre pescărească dintr’un trunchĭ saŭ și compusă. – La N. Dens. 16 vrániță. V. cĭobacă și monoxil.

oranță sf vz oraniță

orăniță sf vz oraniță

oraniță (reg.) s. f., g.-d. art. oraniței; pl. oranițe

oraniță (reg.) s. f., g.-d. art. oraniței; pl. oranițe

oraniță s. f., g.-d. art. oraniței; pl. oranițe

oraniță (oranițe), s. f. – Plută, canoe. – Var. vraniță. Sb. oranica (Tiktin). În Olt. și Munt.