PLÎNS¹, (rar) plînsuri, s. n. Faptul de a plînge (v. plîngere, tînguire); (concretizat) lacrimi. Cu ochii umezi de lacrimi, amîndoi rămîn ca doi copii, cărora le potolești plînsul dîndu-le jucăria dorită. BUJOR, S. 27. Într-amîndoauă curțile împăraților nu mai vedeai fețe vesele, nu mai vedeai bucurie, ci numai lacrimi, plînsuri și suspine! SBIERA, P. 91. Cu mînile-amîndouă eu fața imi ascund Și-ntăia dată-n viață un plîns amar mă-neacă. EMINESCU, O. I 91. ◊ Fig. Al vostru-i plînsul strunei mele. GOGA, P. 8. Plînsul streșinii suspină ca un cîntec de vioară Monoton, șoptind povestea unei vremi de mult uitate. TOPÎRCEANU, S. A. 40. ◊ Loc. adj. De plîns = vrednic de milă, jalnic. L-am găsit într-o stare de plîns.