ponc (-oancă), adj. – 1. (Banat) Pieziș, cruciș. – 2. (Olt.) Țicnit, zăpăcit. – Var. Mold. ponci. Origine îndoielnică. Pare un der. din sl. pęti, piną „a încrucișa”, în forma *ponca, cf. sponcă, din sŭpęti (Cihac, II, 268). Legătura cu mag. ponk „colină” (Drăganu, Dacor., III, 722) este incertă. – Der. poancă, s. f. (înclinație, poziție oblică; Banat, ghiont); ponciș, adv. (cruciș); (îm)poncișa, vb. (a străbate; a încrucișa); împonci, vb. refl. (a certa, a se lupta).