prelucă sf [At: (a. 1755) ȘTEFANELLI, D. C. 57 / V: prălucă, ~loacă, ~uncă, preocă, preucă, prilucă, prizlucă / Pl: ~uci, (rar) ~uce / E: srb preluka, ucr прилука] 1 (Reg) Poiană mică, înconjurată de munți sau de dealuri, pe valea unei ape etc. 2 (Reg; pgn) Poiană. 3 (Reg) Loc cultivat înconjurat de o pădure sau de un teren sterp. 4 (Trs) Loc nesemănat rămas într-un ogor semănat. 5 (Îrg; îf preloacă) Teren despădurit, pregătit pentru a deveni ogor. 6 (Reg) Izlaz. 7 (Reg) Luncă. 8 (Reg) Crâng. 9 (Reg) Vale îngustă. 10 (Reg) Spărtură în gheață, în gard etc. 11 (Reg) Scobitură prin care se scurge apa. 12 (Reg; îf prilucă) Crestătură făcută în piciorul de sus al prispei. 13 (Trs) Staul pentru oi.

PRELUCĂ, preluci, s. f. (Regional) 1. Poiană mică într-o pădure, între munți sau între dealuri, pe valea unei ape etc. La grădina cu doi nuci, Strigă George din preluci. ȘEZ. XXIII 5. (Și în forma de pl. preluce) Da’ce mîncare-s prelucele tale, bre? – Ia, niște poiene-ntre dealuri, mai jos de Durău. HOGAȘ, M. N. 204. 2. (Rar) Spărtură, despicătură (în nori, în gheață).- Pl. și: (învechit) preluce.

PRELUCĂ, preluci, s. f. (Reg.) 1. Poiană mică. 2. (Rar) Spărtură, despicătură (în nori, în gheață etc.). – Ucr. pryluka.

prelucă f. Buc. poiană de pădure. [Rut. LUKA, luncă].

prelúcă f., pl. ĭ (rut. preluka, id., d. luká, pajiște, vsl. lonka, luncă; bg. proluka, crăpătură. V. lucină). Nord. Poĭană. Olt. „Trecătoare îngustă” (rev. I. Crg. 13, 116), Poĭeniță (?): porniră ocolind luminișurile, poĭenele și prelucile (N.Pl. Ceaur, 12 și 20).

prălucă sf vz prelucă

preloacă sf vz prelucă

preluncă sf vz prelucă

preocă sf vz prelucă

preucă² sf vz prelucă

prilucă sf vz prelucă

prizlucă sf vz prelucă

PRELUCĂ s. v. imaș, izlaz, luncă, pășune.

prelucă s. v. IMAȘ. IZLAZ. LUNCĂ. PĂȘUNE.

prelucă (preluci), s. f. – Rariște, poiană. Bg. proluka (Candrea), cf. luncă, și rut. preluka.

prelucă, preluci, s.f. (reg.) 1. poiană mică de pădure. 2. loc cultivat înconjurat de o pădure sau de un teren sterp. 3. loc nesemănat, rămas în interiorul unui loc semănat. 4. (înv.; în forma: preloacă) teren despădurit, arat și pregătit ca ogor. 5. izlaz, imaș. 6. luncă, crâng, zăvoi. 7. vale îngustă, vâlcea înfundată. 8. spărtură, despicătură, gaură; scobitură, loc prin care se scurge apa. 9. (în forma: prilucă) crestătură făcută în piciorul de sus al prispei. 10. staul pentru oi.

prelucă, preluci, s.f. – Rariște, poiană mică înconjurată de dealuri, pe valea unei ape. ♦ (top.) Preluca, masiv delimitat la sud și vest de defileul Lăpușului, iar în nord de un abrupt de falie, înalt de 200-400 m, care îl desparte de depresiunea Copalnic; înălțimea medie 700-800 m, cu un maximum, în partea nordică, de 810 m (Posea, 1980: 40); Preluca Veche, Preluca Nouă, sate aparținând de comuna Copalnic Mănăștur. – Din ucr. preluka < luka „pajiște, luncă” (Scriban, DLRM, DER, MDA), bg. proluka (Candrea, cf. DER), srb. preluka (MDA).