PURTĂTOR², -OARE, purtători, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care poartă, care duce sau aduce ceva cu sine. Tot Ion era purtătorul nostru de ștafete. GANE, IST. III 30. Ercul rusticul, al Lațiului purtător de baltag. ODOBESCU. III 75. Purtător de cuvînt v. cuvînt (2), Obligație la purtător = obligație care (spre deosebire de cea «nominală») nu poartă numele posesorului. ◊ Fig. Limba este purtătoarea culturii poporului respectiv. IORDAN, L. R. 25. Purtători senini de grijă, Unde sînteți, ochi căprui? GOGA, P. 93. Crainici, iepurii cei repezi Purtători ii sînt de vești. EMINESCU, O. I 100. 2. (Învechit) Conducător. Mircea-vodă-n mijloc șede Și la dreapta lui se vede. Zmeii Țării Romînești, Purtătorii oștilor. ALECSANDRI, P. P. 196.