SCORPIE, scorpii, s. f. 1. Numele popular al scorpionului (1). În preajma noastră, de cu seară potrivite, Mitraliere Străjuiesc ca scorpii ațipite. CAMIL PETRESCU, V. 37. Sub piatra cea mai frumoasă scorpia ascunsă zace, sau scorpia cu limba dulce te linge, și cu coada te-mpunge, se zice despre oamenii fățarnici. ♦ Fig. Termen de ocară pentru o femeie rea. V. viperă. Scorpie bătrînă! N-ai să scapi nepedepsită. Vei rămîne-aici! Flămîndă, singură și oropsită. EFTIMIU, Î. 67. Pleacă furioasă la Huși... să... smulgă cu sila din mîna scorpiilor pe băiat. BASSARABESCU. V. 22. O scorpie! bate slugile pînă la sînge, le-nțeapă cu ace, le frige cu fierul de frizat, roșit în spirt. CARAGIALE, O. I 314. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd persoana căreia i se atribuie termenul) Unde se luase după dînșii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer și cu alta în pămînt, ca să înghită pe Greuceanu. ISPIRESCU, L. 225. ♦ (În basme) Ființă fantastică, închipuită ca un șarpe cu limbi de foc sau cu cap de om. V. balaur. Aici sîntem pe moșia unei scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc. ISPIRESCU, L. 5. Să-i iasă-n cărare D-o scorpie mare, Cu gura căscată, Cu limba-nfocată. TEODORESCU, P. P. 465. 2. Numele popular al constelației scorpionul. Scorpionul se numește scorpia. PAMFILE, CER. 172. 3. (Iht.) Porc-de-mare.