SFÎR interj. (Adesea cu sunetul «r» prelungit) Onomatopee care redă zgomotul produs de zborul brusc al unei păsări, de torsul pisicii, de un obiect care se învîrtește repede sau e aruncat cu putere în aer etc. Fusele începură a se-nvîrti sfîrr! sfîrr! SANDU-ALDEA, U. P. 205. Pisica, sfîrr, sfîr, închidea pleoapele leneș și nepăsător. DELAVRANCEA, H. TUD. 33. Apucă un ciucălău și face sfîrr cu el după dînsul. SBIERA, P. 215. [Radu e] o vîrtelniță care face sfîrr... și alt nimic. ALECSANDRI, T. 1237.