SPIC, spice, s. n. 1. Tip de inflorescență (caracteristică cerealelor) alcătuită din mai multe flori mici, cu peduncul scurt, dispuse pe o axă centrală. Părul ei bălai ca spicu-i. EFTIMIU, Î. 106. Părul rotunjit pe spate și galben ca spicul copt. DELAVRANCEA, O. II 65. Privirile de farmec bete Mi le-am întors cătră pămînt, Iar spicele jucau în vînt. COȘBUC, P. I 176. ◊ Expr. A (-i) da (unei semănături) spicul sau (despre semănături) a da în spic, a face spic = a ajunge în faza de dezvoltare în care apare spicul; a înspica. Grîul a dat în spic. ▭ A-nverzit, a crescut, i-a dat spicul ca vrabia și s-a ales cu trei chile la pogon. DELAVRANCEA, O. II 318. 2. Desen decorativ în formă de spic (1) (frecvent în arta populară pe cusături, țesături, încrestături în lemn, ouă încondeiate etc.). 3. Vîrful firelor de păr mai lungi (și de culoare mai deschisă) aflate în blana unor animale. Bine-ar fi s-o mai pîrlești [coada], Ca să-i faci mai negru spicul. CONTEMPORANUL, I 688. 4. (În expr.) Spic de zăpadă (mai rar de ploaie) = (cu sens colectiv) fulgi rari de zăpadă amestecați cu stropi de ploaie. Suna vîntul în păstăile celor doi salcîmi desfrunziți ai morii și stropea spic de zăpadă. SADOVEANU, M. C. 158. Vremea s-a zburlit pretimpuriu, cu spic de zăpadă în ploaie. C. PETRESCU, R. DR. 47. Fețișoara lui, Spuma laptelui... Neajunsă de soare, De fulg de ninsoare Și de spic de ploaie. TEODORESCU, P. P. 92. 5. Vîrf de munte, pisc. Să mă sui pe munți de piatră, Să-mi văz mamă, să-mi văz tată, Sus pe spicu de Carpați, Să mă uit la ai mei frați. POP. ♦ Partea cea mai înaltă a acoperișului casei. 6. Numele popular al unei stele foarte luminoase din constelația fecioarei. – Pl. și: spicuri (GALACTION, O. I 147).