SPUZĂ, (rar) spuze, s. f. 1. Cenușă fierbinte (amestecată cu jăratic). Luceau cînd și cînd doi ochi de jar din spuză. SADOVEANU, M. C. 51. Moșneagul răsucește țigări groase după țigări, tușește și privește în spuza ce învăluie cărbunii. C. PETRESCU, S. 52. Unul zicea ca să-l coacă [oul] în spuză și să mănînce toți dintr-însul. ISPIRESCU, L. 266. Iar la colțul marei vetre Stau pe laiți, lîngă spuze, Un moșneag și trei cumetre. EMINESCU, L. P. 142. ◊ Expr. A trage spuza pe turta sa = a căuta să tragă tot folosul pentru sine. S-ar putea ca tu să nu-ți dai seama, să tragi spuza pe turta ta, dar noi ne dăm seama. PREDA, Î. 110. Cîtă pulbere și spuză = mulțime nenumărată; cîtă frunză și iarbă. Numai iacă au și început a curge furnicile cu droaia, cîtă pulbere și spuză, cîtă frunză și iarbă. CREANGĂ, P. 264. 2. Fig. Număr mare (de ființe sau de lucruri); mulțime, droaie, grămadă. Înstela-vei părul negru cu o spuză de rubine. MACEDONSKI, O. I 30. N-au pat, n-au vatră și n-au masă, Și-o spuză de copii în casă. COȘBUC, P. II 299. Se pomeni voinicul înconjurat de o spuză de scatii ca frunza și ca iarba, care se lăsară pe pămînt și se făcură roată împrejurul lui. POPESCU, B. III 65.