SUNĂTOR², -OARE, sunători, -oare, adj. 1. (Despre obiecte de metal) Care produce sunete. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, P. III 15. ◊ Bani sunători (uneori substantivat, m.) = a) monede, bani de metal. (Rar la sg.) Ș-orice adaos, orice spor de bogăție, În loc ca să-l mărginească, îi dă o poftă mai vie, O dorință mai setoasă ș-un avînt mai arzător De-a vedea lucind în ladă-i sunător pe sunător. HASDEU, R. V. 110; b) bani gata, în numerar, bani gheață. Cu cealaltă jumătate, în bani sunători, a hotărît să se pună pe petreceri. CARAGIALE, O. III 60. ♦ (Substantivat, f., rar) Avere în bani; zestre. Fără sunătoare nu mă prinde pe mine nici una. CONTEMPORANUL, V_II 501. ♦ Șarpe sunător = crotal. I-a pus sigiliul și a însemnat-o ca pe un gușter cu culoarea și forma sa hidoasă, ca pe șarpele sunător cu clopoței. GHICA, A. 694. ♦ Care foșnește; foșnitor. Clopotul din turn cînd geme, Cheamă vreme-ngroapă vreme, Poartă cîntece și rugi Printre stînci și buturugi, Peste turme, peste ani, Peste codrul sunător. LESNEA, I. 11. Un vînt de biruință se pornește îndelung și lovește rînduri, rînduri în frunzișul sunător. EMINESCU, O. I 144. ♦ Care vîjîie; șuierător. Un vînt sunător și cald a topit nămeții, desfundînd puhoaiele munților. C. PETRESCU, R. DR. 312. 2. Fig. (Despre cuvinte, fraze etc.) Bombastic. Acest simțămînt al sublimului... ori mai bine zis... ca și noțiunea frumosului, sînt cele mai predilecte noțiuni ale esteticei, pentru că amîndouă se pretează la speculațiuni nebuloase și la fraze sunătoare. GHEREA, ST. CR. II 35. 3. Care sună puternic și prelungit; răsunător. Un sunet prelung și jalnic de aramă sunătoare, lovită în răstimpuri deopotrivă de depărtate, înfioră și făcu să tremure umbrele singuratice ale văzduhului. HOGAȘ, M. N. 132. Calu-i turbă, mușcă, sare, Nechezînd cu înfocare, Calcă trupuri sub picioare, Sfarmă arme sunătoare. ALECSANDRI, P. II 16.