SUSPIN, suspine, s. n. 1. Respirație adîncă și prelungită, provocată mai ales de o durere morală; oftat. V. geamăt. Pavel sfîrși cu un suspin și cu un gest de desperare. REBREANU, R. II 43. Copila mea, N-auzi în jur de tine Chemări întretăiate de suspine? CERNA, P. 75. Cobori încet... aproape, mai aproape, Te pleacă iar, zîmbind peste-a mea față. A ta iubire cu-n suspin arat-o. EMINESCU, O. I 120. Fă-mă pasăre măiastră, La bădica pe fereastră: Să auz al lui suspin, Lacrămile să-i alin! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ◊ (Cu determinări indicînd intensitatea simțirii) Giustino scoase un suspin adînc și-năbușit, ca să nu-l audă mica Rosalba. VLAHUȚĂ, O. A. 135. Pentru fiecare fîntînă, părîu, vîlcică, dumbravă și alte locuri drăgălașe ce lăsam în urmă-ne, scoteam cîte un suspin adînc din piepturile noastre. CREANGĂ, A. 124. Te duci, iubită scumpă, în țărmuri depărtate, Lăsînd frumoasa țară, surori, prieteni, frate, Lăsînd în al meu suflet un mult amar suspin! ALECSANDRI, O. 84. ◊ (Metaforic) În dulcele suspin al adierii Se legănau salcîmii primăverii. CERNA, P. 149. De ce codrii nu s-ar tîngui cu glasuri de vînt? Și de ce, încă, n-ar geme rîurile cu eterne suspinuri de ape? HOGAȘ, M. N. 166. ◊ Expr. A-și da ultimul suspin = a muri, a-și da sufletul, a expira. Ființa delicată își dă ultimul suspin Cu frumoasele ei zile neajunse încă-n floare. MACEDONSKI, O. I 240. 2. (Mai ales la pl.) Respirație scurtă și întretăiată, provocată de un plîns puternic; sughiț (de plîns). Plîngea trîntită pe divan, înecîndu-și suspinele în pernă. GALACTION, O. I 192. Biata femeie îngenunchease dinaintea mea și îmi săruta mînile, fără să poată articula un singur cuvînt de greutatea suspinelor. NEGRUZZI, S. I 52. 3. (Regional) Astmă (la cai). Gaița e bună și de leac, și anume... inima ei vindecă... pre oameni de bubă, iară pre cai de suspin. MARIAN, O. II 76. – Pl. și: suspinuri (NEGRUZZI, S. I 19) și (învechit, m.) suspini (BOLINTINEANU, O. 196).