SĂTUL, -Ă, sătui, -le, adj. 1. (Despre ființe, în opoziție cu flămînd) Care și-a potolit deplin foamea, care s-a săturat, căruia nu-i mai este foame; îndestulat, săturat. Înjura cînd era vesel, cînd era amărît, sătul, flămînd, bolnav, sănătos, indignat sau în extaz de admirație. C. PETRESCU, Î. II 53. Agale se scoborau pe tăpșan vitele greoaie și sătule. VLAHUȚĂ, O. A. I 121. Astfel și boierul ăsta e păinjinul sătul, Gata să-și mai dreagă cursa, tot strigînd că nu-i destul. HASDEU, R. V. 65. ◊ (Metaforic) Pămîntul era sătul de ploi; din iarba măruntă, apa țîșnea sub apăsarea fiecărui pas. C. PETRESCU, S. 36. ◊ (Substantivat) Sătulul nu crede celui flămînd. 2. Fig. Satisfăcut de ceva, mulțumit, îndestulat. Aude și nu e sătul de ce aude. Parcă ar vrea să audă mai mult. STANCU, D. 122. ◊ (Metaforic) Sosește vîntul peste ziduri, sătul de flori de cîmp, să vadă Ce fac stăpînele grădinii. ANGHEL, Î. G. 45. ♦ Dezgustat, plictisit. Moșneagul, sătul și el de-atîta singurătate și dorit să aibă copii,... face cum i-a zis baba. CREANGĂ, P. 74. Sînt sătul de-așa viață. EMINESCU, O. I 155. Nu sînteți sătui de rele, n-ați avut destui stăpîni? ALECSANDRI, P. A. 82. – Pl. și: (m.) sătuli (ANGHEL, PR. 91).