TALANGĂ, tălăngi, s. f. 1. Clopot mic de metal care se pune la gîtul vitelor sau al oilor. Sunetul moale al tălăngilor răzbătea din vreme în vreme ca dintr-o depărtare nesfîrșită. SADOVEANU, O. III 319. Sunet de tălăngi se-ngînă. TOPÎRCEANU, P. 128. Tot mai rar se desprindea din depărtări un lătrat de cîne, un sunet de talangă, un glas de bucium. HOGAȘ, M. N. 132. ◊ (Glumeț) «Junimea» începe; talanga mă cheamă. CARAGIALE, O. VII 291. ◊ (Poetic) Plîng tilingi, tălăngi răspund. Soarele apune, Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune. IOSIF, P. 52. 2. Sunet produs de o talangă (1). De departe tare, abia se auzea talanga de la o turmă care se apropia. SADOVEANU, O. VII 207. Nu se auzeau decît tălăngile din ce în ce mai depărtate ale turmelor. GALACTION, O. I 167. Pătrunză talanga Al serii rece vînt Deasupră-mi teiul sfînt Să-și scuture creanga. EMINESCU, O. I 216. – Pl. și: talange (EMINESCU, O. IV 128). – Variantă: talancă (CREANGĂ, A. 38, CONTEMPOERANUL, VII 102) s. f.