TEICĂ, teici, s. f. 1. Cutie mobilă (de lemn) în care cad grăunțele din coșul morii înainte de a trece între pietre. Moara umblă – parcă-ar fi singură... S-aude bătaia regulată a teicei. SADOVEANU, O. IV 417. Grîul din coș cădea în teică, Din teică sub piatră, De sub piatră în covată. ȘEZ. XII 52. 2. Jgheab din care beau sau mănîncă vitele; troacă. Dă drumul Gioienii, mă Ștefane, și scoate-i apă proaspătă; vezi numai să fie teica curată. HOGAȘ, DR. II 87. 3. (Mold.) Mic vas de lemn, legat de o prăjină, cu care se scoate apă din puț. – Variantă: teucă (GÎRLEANU, L. 10) s. f.