TIVITURĂ, tivituri, s. f. Acțiunea de a tivi¹; locul tivit; tiv. Prindeau a întoarce cu unghiile tiviturile cămășilor. CAMILAR, N. I 249. Cusătura la acest fel de cămeși este... cu tivitură. PAMFILE, L. C. 352. M-a trimis doamna de sus la a de jos, Ca să-i dea o cusătură Fără pic de tivitură (Hîrtia). TEODORESCU, P. P. 220. ♦ Fîșie îngustă (de obicei de altă culoare) cusută pe marginea unui obiect de pînză; chenar. Jupînul din Rădăuți trase peste taraba sa o pînză gălbuie cu tivitură roșie. La CADE. ◊ (Poetic) Întregul cer Azi poartă iar camașă cu tivituri de fier. COȘBUC, P. II 185. ◊ Fig. Se mai ghicea abia o tivitură viorie, însoțind culmile cele mai înalte. V. ROM. iulie 1953, 100.