târnă¹ sf [At: BĂRAC, T. 66/11 / V: (reg) târn sn / Pl: ~ne / E: bg тръвна] 1 (Reg) Coș de nuiele, mai larg la gură decât la bază (prevăzut cu o toartă sau cu două toarte), având diferite întrebuințări în gospodăria țărănească Si: (reg) coșarcă, târneață, târnog (1). 2 (Reg) Conținutul unei târne¹ (1). 3 (Olt; Mun) Vas mare cu care se transportă mâncare lucrătorilor la câmp. 4 (Reg; rar) Coșar¹ (1). 5 (Reg) Stup de albine făcut din nuiele împletite. 6 (Reg) Unealtă de pescuit pești mici, făcută din nuiele împletite. 7 (Olt) Botniță împletită din sârmă sau din nuiele care se pune la vite pentru a le împiedica să pască. 8 (Mun) Traistă¹ (1) de aba Si: (reg) tăgârnă. 9 (Mun; Olt; art.) Dans țărănesc care se joacă la nunți. 10 (Mun; Olt; art.) Melodie după care se execută dansul târna¹ (9).

târnă² sf vz târn¹

târnă f. 1. coș sau traistă pentru merinde; 2. stup făcut din nuiele lipite cu pământ. [V. târn].

TÂRN¹, târnuri, s. n. (Reg.) 1. Mătură mare, făcută din mărăcini sau din nuiele, cu care se mătură curțile sau străzile. 2. (Bot.) Porumbar¹. – Din sl. trŭnŭ.

târn¹ [At: I. IONESCU, C. 34/19 / V: (reg) ~ă sf / Pl: ~uri, (rar) ~e sn, ~i sm / E: vsl трънъ] 1 sm (Bot; îrg) Porumbar (Prunus spinosa). 2 sm (Pop; îe) A fi gras ca ~ul A fi foarte slab. 3 sn (Pop) Mătură mare, din nuiele sau mărăcini, folosită la măturatul străzilor sau al curților Si: măturoi, (reg) felezeu, leasă, târș² (17). 4 sn (Reg) Mătură formată din cârpe ude, legate la capătul unui băț lung, cu care se mătură cuptorul încins înainte de a băga pâinea, pentru a-i reduce temperatura. 5 sm (Mol) Grapă de mărăcini. 6 sn (Reg) Crengi stufoase pe care se transportă (cu caii) căpițele de fân. 7 sn (Reg) Cantitatea de fân cărată cu târnul¹ (6). 8 sn Sarcină de lemne. 9 sn (Trs) Târnomată (1).

târn² sn vz târnă¹

TÂRN¹, târnuri, s. n. 1. Mătură mare, făcută din mărăcini sau din nuiele, cu care se mătură curțile sau străzile. 2. (Bot.) Porumbar¹. – Din sl. trŭnŭ.

TÎRN¹ s. n. v. tîrnă².

TÎRN², tîrnuri, s. n. 1. Mătură făcută din mărăcini sau din nuiele, folosită pentru măturatul curților și al drumurilor; măturoi. Li se puse cîte un tîrn în mînă: Haide, măturați curtea! PAS, Z. IV 97. Mături rupte, tîrnuri numai bețe, încep a răscoli praful. SADOVEANU, O. VI 271. Tot maidanul e curat în zi de sărbătoare, iar praful așezat frumos poartă urmele tîrnului ca niște pene mari, desenate. CAMIL PETRESCU, O. II 66. 2. (Bot.) Porumbar¹. – Variantă: tîrnă (SEVASTOS, N. 315) s. f.

TÎRNĂ², tîrne, s. f. (Regional) I. 1. Coș de nuiele împletite, mai larg la gură decît la fund, prevăzut de obicei cu două toarte; coșarcă. Oamenii cară... cu sacii și cu tîrnele porumb, fasole, grîu, ce se găsește. REBREANU, R. II 149. Fiind ușoară și cuprinzînd mult, tîrna servește la rădicatul porumbului de jos, în pod sau în pătule. La HEM 2062. 2. Unealtă de pescuit, făcută din împletitură de nuiele sau de mlajă, servind la prinderea peștilor mici; coș. (Atestat în forma tîrn) Tîrnuri răsturnate de prins pește. MACEDONSKI, O. III 38. 3. Vas mare cu care se transportă mîncarea lucrătorilor la cîmp. O tîrnă uriașă, aproape plină de colivă amestecată cu mere, prune uscate, zahăr. STĂNOIU, C. I. 31. II. Numele unui dans popular și melodia după care se dansează. Flăcăii joacă tîrna lîngă focul aprins în fața casei. STANCU, D. 184. – Variantă: tîrn s. n.

TÎRNĂ¹ s. f. v. tîrn².

TÂRN ~uri n. Mătură mare făcută din mărăcini sau nuiele flexibile (fixate pe o coadă), folosită pentru măturatul curților sau străzilor. /<sl. trunu

târn n. 1. mătură din nuiele de mesteacăn: târnuri de lemn; 2. Bot. porumbar. [Slav. TRŬNŬ, spin].

tîrn m. (vsl. trŭnŭ, spin, copăcel spinos: mur, porumb ș. a. V. tîrnoslivă, stîrnesc). Vest. Porumb (prunus spinosa). S. n., pl. urĭ. Mătură de rămurele de măturat curtea (V. felezău). Tîrîș, ramură pe care se pune fînu ca să fie cărat așa cînd nu e alt mijloc. Fînu cărat așa: un tîrn de fîn.

tîrnă f., pl. e (lat. taberna, „tavernă, baracă, cort”, care, la plecare, se preface în „sac, coș”. V. tăgîrnă, zăgîrnă, atîrn). Munt. vest. Traĭstă (desag) de aba: o tîrnă de cartofĭ. Olt. Trans. Munt. Mold. Coș mare c’o toartă saŭ cu doŭă de cărat roadele cîmpuluĭ saŭ grădiniĭ ducîndu-l în cobiliță saŭ ținîndu-l doĭ cu mîna. V. oboroacă.

târnă (coș) (pop.) s. f., g.-d. art. târnei; pl. târne

târnă (unealtă) (pop.) s. f., g.-d. art. târnei; pl. târne

târnă (coșarcă, unealtă de pescuit) s. f., g.-d. art. târnei; pl. târne

târn (mătură) s. n., pl. târnuri

târn (mătură) s. n., pl. târnuri

târn (mătură, arbust) s. n., pl. târnuri

TÂRNĂ s. v. coșarcă, stup.

TÂRN s. v. pleavă, porumbar, porumbel.

TÂRN s. măturoi, (reg.) felezeu, leasă, târș. (Un ~ pentru măturatul străzilor.)

TÎRN s. măturoi, (reg.) felezeu, leasă, tîrș. (Un ~ pentru măturatul străzilor.)

tîrn s. v. PLEAVĂ. PORUMBAR. PORUMBEL.

tîrnă s. v. COȘARCĂ. STUP.

tîrn (-nuri), s. n. – Smoc de mărăcini sau nuiele, folosit ca măturoi. Sl. trŭnŭ (Cihac, II, 402; Giuglea, Cercetări lexic., 9), cf. bg. tărn, trăn, slov. tèrn, ceh. trn, pol. tarn, rus. tern. – Der. tîrnui, vb. (a mătura cu tîrnul; a se lua de păr; a se părui); tîrnuială, s. f. (măturare, tîrnuire; păruială, chelfăneală). Aceleiași familii din sl. trŭnŭ aparțin tîrnăcop (var. tîrnacop), s. n. (cazma, săpoi), din bg. tărnăkop, sb. trnokop „săpătoare de tufișuri de mure”; tîrnomată (var. tîrnomete), s. f. și n. (bălegar, gunoi), cf. sb. trnomet „măturătoare pe arie”, cr. ternomet „mătură” (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 402; Tiktin); tîrnosie (var. tîrnoslivă), s. f. (varietate de prune), din sb. trnoslivja (Candrea). Cf. tîrnă.

tîrnă (-ne), s. f. – 1. Coș mare de răchită, de nuiele. – 2. Stup de nuiele. – 3. (Olt.) Botniță care se pune la vite pentru a le împiedica să pască. Origine incertă. Se consideră der. din bg. trăvna, sb. trnka (Cihac, II, 402; Tiktin; Candrea; bg. tărna, adăugat de Conev 74, pare să provină din rom.), în legătură cu sl. trŭnŭ „spin”, cf. tîrn. Această der. este posibilă, dar nu încetează să fie bătătoare la ochi apropierea de mgr. τράνα, lat. med. trana „împletitură de nuiele” (Goelzer, Bull. Du Cange, III, 159), de origine necunoscută.

TÎRNĂ subst. 1. Tărna, olt. (Sd VI 484). 2. Tîrnea (16 B IV 494). 3. Tărniceru, Onofrei, mold., act., n. agentis, „cel ce face tîrnîțe (șei)” (Cristurean). Cu met.: Vlad, nepotul Trînei 1690 (Gorj 367); Trînescul, Rizea, vătaf, 1729 (Cîmp).