TÎRÎȘ¹ adv. (Uneori cu elipsa verbului) 1. Tîrînd pe jos, trăgînd după sine. [Cîinii] luau oaia și o duceau tîrîș. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 51. Cu coșul într-o mînă, iar cu urciorul de apă într-alta, tîrîș după dînsa, merse drept la lumina ce zărise. ISPIRESCU, L. 396. S-arată... vulpea cu coada tîrîș. ODOBESCU, S. III 42. 2. Tîrîndu-se pe jos (ca să nu fie văzut); abia mișcînd picioarele (din lipsă de putere). Agenți de la posturile de comandă, urcînd tîrîș, aduceau ordine. CAMILAR, N. I 48. Mantu Miu se întoarse la matahala împușcată, care trecuse tîrîș printre tovarăși. GALACTION, O. I 271. Ne luăm tîrîș, cu moș Bodrîngă cu tot, și ne băgăm într-o cinstită crîșmă. CREANGĂ, A. 96. ♦ Fig. Cu greu. Lucrarea o să meargă greu. Tîrîș o să meargă. V. ROM. noiembrie 1950, 36. ◊ Loc. adv. Tîrîș-grăpiș = cu mare greutate, anevoie; cu chiu cu vai. Își făcu apoi loc... îndreptîndu-se așa tîrîș-grăpiș, cătră sprînceana cea de dîmb. MIRONESCU, S. A. 120. Tîrîș-grăpiș, scoborîrăm Gitioara și ne trezirăm în fundul strîmt, al unei văi. HOGAȘ, M. N. 208. Am învățat c-un profesor în casă și, tîrîș-grăpiș, am isprăvit liceul. VLAHUȚĂ, O. A. II 250.