vorbitor, -oare adj., subst. I adj. 1 (despre oameni) Care are facultatea de a vorbi, care utilizează limbajul articulat; (înv., reg.) vorovitor. ◊ Subiect vorbitor v. subiect. ◊ Analog. Păpușile ori soldații de plumb sau toate dihăniile și paiațele vorbitoare (ANG.). Δ Ceas vorbitor v. ceas. 2 Care se exprimă cu ușurință, convingător; căruia îi place să vorbească mult; vorbăreț; ext. comunicativ, volubil; (înv., reg.) vorovitor. Ea, de firea ei nu prea vorbitoare și așezată, nu putea să stea la un loc de bucurie (BRĂT.). 3 Care este evident, edificator, elocvent, grăitor. Mărioara îi strîngea mîna cu gingășie, ochii ei erau nespus de vorbitori (AGÂR.). II s.m., s.f. 1 Persoană care discută, care conversează cu cineva; interlocutor. Satisfacția de a fi de aceeași părere cu vorbitorul (CĂL.). 2 Persoană care vorbește un anumit idiom. Limba nu este numai productul activității vorbitorului, ci în mare parte ceva impus din afară (PHIL.). 3 Persoană care își exprimă gîndurile, ideile, sentimentele etc. prin viu grai; persoană care spune, comunică, relatează ceva (cuiva). Ultimele cuvinte ale vorbitorului fură urmate de o lungă tăcere (GHEȚ.). 4 Persoană care are talentul de a vorbi frumos, curgător, convingător în public; persoană care rostește un discurs, o conferință etc.; orator. În fund era un fel de podium, mai ridicat, ca o scenă..., cu tribuna vorbitorului (CA. PETR.). III s.n. Încăpere specială destinată întrevederilor dintre persoane aflate într-un internat, într-o cazarmă, într-o închisoare etc. și vizitatorii acestora. Adineaori directorul a dat ordin să-l aducă la vorbitor în lanțuri (CA. PETR.). • pl. -ori, -oare. /vorbi + -tor, cf. și fr. parloir, it. parlatorio.