vornic s.m. 1 (în Ev. Med., în Țările Rom.; și mare vornic, marele vornic, vornicul cel mare, vel-vornic) Unul dintre cei mai importanți dregători din sfatul domnesc care, în anumite perioade, a avut sarcina de conducător al curții domnești, de locțiitor al domnului în probleme de judecată sau, în lipsa domnului, de comandant al armatei în timp de război. Pînă la cumplita domnia lui Aron Vodă... este scris letopisețul țării de Ureche vornicul (COSTIN). ◊ (Mare) vornic al Țării de Sus, (Mare) vornic al Țării de Jos = fiecare dintre cei doi mari dregători care își exercitau autoritatea asupra unei jumătăți de țară. (Mare) vornic al obștii (sau de obște) = mare dregător din sfatul domnesc, care administra casa sau cutia milelor și care avea atribuții edilitare și judecătorești. Vornic de poartă (sau de gloată) = dregător care funcționa la curtea domnească și ale cărui atribuții constau în judecarea pricinilor, în stabilirea celor care trebuiau înfățișate Divanului domnesc și, uneori, în participarea la hotărniciile de moșii. Patru vornici de poartă sînt cu șederea dinafară de curte și desfac acolo pricinile cele mai mici (CANT.). (Vel-)vornic de aprozi = mare dregător de la curtea domnească, cu atribuții judecătorești, care prezenta pricinile în sfatul domnesc, urmărea executarea hotărîrilor acestuia și administra închisoriile datornicilor. Chiar tinerele odrasle din tulpina evghenistă pășeau triumfal peste toate treptele ierarhiei, pentru ca de-a dreptul să între în posturile de ispravnici și de vornici de aprozi (ALECS.). Vornic de politie (sau al politiei) = dregător domnesc, care avea atribuții administrative, judecătorești și financiare în capitalele celor două țări românești, Moldova și Țara Românească. E în sfîrșit un vornic de politie, care ia o parte din sarcina agăi (DOC.). ♦ (în perioada Regulamentului Organic; și marele vornic, vornicul cel mare, înv., marele vornic al trebilor din lăuntru) Ministru de interne. Mare vornic, Costache Filipescu era unul dintre cei mai aleși prieteni ai lui Bălcescu (CA. PETR.). ♦ (în Ev. Med., mai ales în Mold.) Reprezentant al domniei în orașe, cu atribuții judecătorești. Vornicul de tîrg strînge dijma din toată marfa carea să vinde cu măsura și cu cumpăna (CANT.). 2 (înv., pop.) Primar al unui sat sau al unui tîrg; (înv., pop.) vornicel. Dar în satu cela-n care ședea împăratul dornic Era și un om de samă, un fruntaș... fusese vornic (EMIN.). ♦ Funcționar în administrația comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor etc.; crainic, pristav, vornicel. Ion Lungul repetă starșina, Ion Lungu, mai strigă și vornicul (PER.). 3 (pop.) Vornicel la o nuntă țărănească. Atît mirele cît și mireasa prin vornicii lor cheamă cunoscuții și neamurile (POP.). • pl. -ci. / <slav. дворьникъ.