VÎLVĂTAIE, vîlvătăi, s. f. Flacără, pară înaltă de foc; bobotaie, vîlvoare, pălălaie. Ciocanele fierarului, în scînteile spulberate de vîlvătăi, parcă băteau tactul melodiilor sălbatice. SADOVEANU, O. I 388. Colo cătră sară Strașina de paie A-nceput să ardă Foc cu vîlvătaie. GOGA, C. P. 75. Isprăvnicelul îngrijise de un foc ce ardea cu vîlvătăi și care făcea ca întunecimea de primprejur să pară mai deasă. MACEDONSKI, O. III 11. – Variante: vălvătaie (BENIUC, V. 92, SADOVEANU, Î. A. 58), vîlvotaie (ISPIRESCU, L. 347) s. f.